Principatul Autonom al Pindului

Conceptul autonomiei aromânilor din Peninsula Balcanică a fost iniţial promovat de România, începând cu anii 1860. Prima încercare de a realiza acest scop i-a aparţinut însă lui Alcibiade Diamandi di Samarina, care în 1917 a înfiinţat Republica Pindului, în sudul Albaniei ocupate de italieni. Deşi statul nou format a supravieţuit doar o singură zi, a semnalat începuturile eforturilor personale ale lui Diamandi în această direcţie (în cooperare cu italienii).

După capitularea armatei elene în faţa germanilor, în primăvara lui 1941, şi după diviziunea administrativă a Greciei, Diamandi a format organizaţia separatistă şi naţionalistă denumită A Cincia Legiune Romană, având sprijinul autorităţilor italiene. Această forţă militară a reprezentat structura puterii pe baza căreia a luat fiinţă Principatul Autonom al Pindului, limitat la zonele amintite mai sus, deşi Diamandi spera în realizarea unui stat care să cuprindă întreg nord-vestul grecesc.

În 1942, o facţiune a VRMO (mişcarea revoluţionară macedoniană pro-bulgară) i-a oferit lui Alcibiade tronul unui presupus regat al Macedoniei, însă nu există dovezi care să ateste că acesta ar fi acceptat oferta. În ciuda inexistenţei acestei dovezi, un succesor al său la cârma Principatului Autonom al Pindului, Iulius I, a ataşat titulaturii sale sintagma de Voievod al Macedoniei. Alcibiade a fost nevoid să abandoneze tronul şi să se refugieze în România în 1942, întrucât ajunsese să fie perceput de populaţia locală ca o unealtă a italienilor, iar de către italieni era perceput ca un agent al intereselor româneşti în Balcani. Cel care i-a urmat la conducerea statului a fost Nicola Matushi, care a încercat un realizarea unui modus vivendi cu liderii grecilor, însă fără succes. Şi el a fost nevoit să se refugieze la Bucureşti odată cu pierderea controlului ţărilor Axei asupra Greciei.

Spre sfârşitul lui 1942, forţele de ocupaţiei italiene care iniţial favorizau colaborarea cu elementele aromâne şi albaneze ale populaţiei şi-au schimbat brusc poziţia faţă de slavii macedonieni.

Conform unei surse a fostului serviciu de informaţii bulgar din epoca pre-comunistă, această schimbare de atitudine s-a datorat intervenţiei lui Ivan Mihailov, liderul VRMO, la cel mai înalt nivel în Roma, intervenţie realizată prin intemediul lui Ante Pavelic, şeful statului croat. Titulul de Voievod a fost apoi oferit familiei Csezneky, probabil drept recunoaştere a meritelor sale în furnizarea de cereale către Armata Italiană. Gyula Cdezneky a fost un aristocrat ungaro-croat, aflat în serviciu italian, care a guvernat nominal sub titulatura de Voievod Iulius între august şi septembrie 1943, deşi nu şi-a asumat niciodată puterea în mod efectiv.

Orice umbră de autoritate care mai exista în Principat, a încetat brusc odată cu acea capitulare a italienilor în 1943, în urma căreia germanii au preluat controlul teritoriului. Ultimul „guvernator” al principatului a fost comandantul M. Hatzi, recunoscut de autorităţile germane în 1944 drept lider al suporterilor locali ai ceea ce mai rămăsese din Axă.

Statul şi-a încetat existenţa de de facto odată cu retragerea forţelor germane din Grecia (ironic, determinată de lovitura de stat din … România).

2 thoughts on “Principatul Autonom al Pindului

  1. Doua rugaminti am la tine: sa imi dai bibliografia si sa imi permiti sa preiau si eu postarea! Drept multumire voi posta si sursa 😆

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *