Limba armânească – vocabular și stil

ARGUMENT,

de Mariana Bara (Limba armânească – vocabular și stil, 2007, Ed Cartea Universitară)

Modelul tradițional, vechi de mai bine de 150 de ani, construit în cultura română în epoca dominată de ideologia naționalistă, pentru a descrie limba armână, identitatea, cultura și istoria armânilor, nu a fost asumat și împărtășit în realitate decât de o mică parte a armânilor. Cei mai mulți, fie nu i-au cunoscut, fie nu au aderat la ideologia pe care aceasta o implică. De aceea, nu este deloc surprinzător faptul că acest model este perceput în ultimele decenii, și mai cu seamă după 1990, de către membrii comunităților armâne din ce în ce mai inadecvat, insuficient, nesatisfăcător și de aceea o reconsiderare a sa este necasară. Observarea realității, a exprimării identității în comunitățile armâne în ultimele decenii pare o amenințare pentru adepții vechilor teorii și exercită o constrângere, morală și epistemologică, asupra cercetătorilor. Din perspectiva antropologică, această realitate nu poate fi ignorată și cu atât mai puțin etichetată ca „bizarerie” sau criză. Într-adevăr, o abatere de la modelul teoretic, deja datat istoric, conceput în secolul 19 și de aceea creează disconfort adepților descrierii tradiționale.

Acest model suferă de o asimetrie și de un dezechilibru constitutive, date de lipsa de armonizare și de integrare a părților sale componente: descrierea limbii este dominantă, în vreme ce istoria armânilor și cultura lor sunt insuficient și inadecvat studiate. Pornind de la faptul că strict lingvistic există o asemănare evidentă armână și română, dată de originea latină a ambelor limbi și de o parte a limbilor de contact, a fost relativ ușor ca toate celelalte componente ale sistemului cultural să fie subordonate acestei înrudiri. Deși nici vocabularul fundamental sau lexicul de origine latină nu sunt identice, mulți autori le declară astfel cu superficialitate și astfel de afirmații stau apoi la baza altor afirmații despre presupuse similitudini la nivelul folclorului, de exemplu.

Explicația pentru aceste exagerări, ca și pentru forțarea asemănărilor prin ignorarea realității, poate fi găsită nu numai în ignoranță sau studierea incompletă (justificată până la un punct de complicata istorie balcanică și de dificultățile studiului de teren), cât în predispoziția multor autori de a adera la afirmații generale, în detrimentul unei cercetări critice a bibliografiei, a surselor și a unei studieri fără prejudecăți de natură conceptuală a realității.

Acest model a crescut în paralel cu procesul de constituire a limbii române moderne, prin opera militantistă și voluntaristă a intelectualilor români iluminiști și pașoptiști, care au reușit să promoveze limba literară modernă, să-i dea o formă unitară și să o întoarcă spre rădăcinile ei latine. Gramaticile, disputele asupra adoptării alfabetului latin, culegerea și publicarea textelor folclorice, alcătuirea primelor dicționare etc sunt elemente constitutive ale operei de creare a limbii naționale, nu numai în cazul limbii române, ci și pentru multe alte limbi europene. Formarea statului-națiune și stabilirea mărcilor identitate, cultivarea lor și politica lingvistică de eliminare treptată a graiurilor locale în favoarea variantei literare sunt, de asemenea, căile urmate în impunerea limbilor naționale în întreaga Europă (Thiesse, 2000).

Istoria ideii că armânii ar fi români poate fi studiată din puntul de vedere al autorilor români, de la latiniștii Școlii ardelene la filologii sau istoricii de mai târziu, sau din punctul de vedere al politicii balcanice a statului român format prin unirea Principatelor în 1859. Ea poate fi studiată și din perspectiva intelectualilor armâni formați în școlile românești sau a militanților pentru cauza românească în balcani. În funcție de punctul de referință ales, vom găsi diverse motivații și nuanțe ale argumentelor aduse în discuție. În același timp, nu trebuie neglijată așa-zisa mentalitate populară, difuză și ignorată de actorii principali din această acțiune politică și culturalăȘ este vorba despre mărturii indirecte înregistrate în folclorul armân.

Un astfel de indiciu îil gâsim în Antologia aromânească publicată de către Tache Papahagi în 1922 și comentat de Anastase Hâciu (2003, p.447), care subliniază existența unei bariere de natură etnică între armâni și români la nivelul imaginarului popular. Această dimensiune neexplorată a identității armâne apare și în texte ale căror autori nu s-ar distanța în mod explicit de ideologie dominantă. Astfel, chiar A. Hâciu își începe cartea, premiată de Academia Română, cu fraza:

„Poporul aromânesc a numărar, din totdeauna, toate elementele constitutive ale unui organism social perfect viabil: de la păstori și agricultori, până la industriași, mari negustori și financiari, precum și artiști și savanți care au ilustrat instituțiuni de înaltă cultură, întemeiate și întreținute de punga mecenaților aromâni, în marile centre din Epir, Tesalia, Macedonia și Albania. Sub o singură înfățișare numai nu s’a putut manifesta și anume ca factor politic în conducerea statului, neavând o așa intrare în imperiul otoman, a cărui administrație și conducere era rezervată exclusiv elementului islamic, oricare ar fi fost proveniența lor etnică.

Și totuși, până în prezent, s’a generalizat parcă opinia că singura viață ce a dus-o, dealungul veacurilor, acest popor aromânesc, ar fi fost viața nomadă și unica regiune caracteristic aromânească ar fi fost masivul Pindului și munții Albaniei.”

Tot A. Hâciu (2003) vorbește despre faptul că „toți câți suntem produsul școalei românești din Macedonia și ne găsim în țară, toți am purtat și purtăm încă în suflet o grea povară”. El explicitează această povară într-o frază lirică și arbrescentă: patrimoniul armânesc (munții, viața milenară, orașele, cimitirele, moravurile și obiceiurile patriarhale) este pentru ei pierdut și de aici vine pentru ei că au o datorie sfântă: „să scriu câteva frânturi” despre existența acestui popor, „să stabilesc figura morală și politică a poporului aromânesc, rostul acestuia în cultura Balcanilor și în propagarea limbii și spiritului greco-bizantin și apusean, precum și contribuția ce a adus-o în lupta de eliberare și civilizare a popoarelor, în mijlocul cărora, nugustorii și meșteșugarii s-au așezat, mare parte din ei identificându-se cu mediul înconjurător”.

Pentru a da un tablou exact al forței creatoare a poporului armân, A. Hâciu alege metoda culegerii de mărturii vii, pe lângă studiul documentelor, și subliniază cu amărăciune că acest „domeniu neglijat sau desprețuit” a fost puțin cercetat, iar „în aceasta o mare parte din vină a poartă mai ales școala românească din Macedonia care a trecut cu multă ușurință asupra acestui subiect”. Excepțional este apoi tabloul efectelor pe care aceste cercetări le-au avut asupra autorului: jertfe materiale, ostenelir fizice în cursul peregrinărilor, îndoieli sufletești și chunuri morale (Hâciu, 2003). Putem spune că o astfel de mărturie neconvențională este unică la un intelectual armân de formațiune românească.

Peste două decenii, vom întâlni o astfel de atitudine cu totul diferită de cea conformistă a intelectualilor români din România la Constantin Papanace: „reproducem o serie de constatări sau mărturii, unele arhicunoscute, din care rezultă caracterul de popor ferment al Aromânilor” (Papanace, 1995). Una dintre concluziile studiului lui C.Papanace este următoarea:”Ca popor fermen, esențialul pentru Aromâni nefiind limba ci consecința construcției lor sufletești specifice, ei vor putea supraviețui și îndeplini misiunea lor și sub egida altor limbi, așa cum se observă până acum la Vlahii deznaționalizați în Grecia, Serbia, Bulgaria și Albania”.

Ideea că armânii sunt un popor în sine apare și la alți autori, înainte de A.Hâciu: la Dimitrie Bolintineanu, care în jurnalul său de călătorie în Macedonia din 1856 exclama despre armâni că sunt „un adevărat popul”; la M.Burghele, în referatul scris în 1912 la raportul consulului României la Monastir (Bitolia) către minsitrul de Finanțe, cu privire la traducerea Bibliei în armână, pentru „a umple un gol simțitor în creșterea și viața poporului aromân”, cu subvenții exclusiv de la armânii bogați, pentru „ca poporul aromân să contribuie el singur la asemenea lucrare însemnată spre a vedea că este conștient de sine și că poate fi îngrijitorul propriei sale cauze” (Documentul 77, 1912); la Steriu T. Hagigogu, unul dintre artizanii politicii de colonizare a armânilor în Cadrilater, care începe studiul său din 1927 cu fraza: „caracteristica aromânilor este că, până în zilele noastre, ei sunt un popor de păstori” (Hagigogu, 1927). Formula aleasă de către Tache Papahagi (edițiile din 1963 și 1974 ale dicționarului) este „popolație romanică”, iar precizările sale despre specificul etnic al armânilor, reflectat limba lor sunt numeroase.

Recent, ideea că armânii sunt un popor a fost formulată într-un mod neașteptat și de Hristu Cândroveanu, în 2005, în contradicție tutuși cu teza pe care o formulează în mod explicit („suntem români și vrem să rămânem români”): „dacă aromânii nu ar fost asimilați continuu, astăzi ar fi putut sa fie un popor cam cât grecii sai cel puțin cât albanezii” și adaugă că „ei nu și-au putut întemeia un stat statornic, cum s-a întâmplat aici, la nordul Dunării, pentru că numai într-un stat care are granițele lui și care își apară acel teritoriu un popor se poate dezvolta” și constată că „aromânii cred acum că sunt alt popor și că vorbesc altă limbă” (Cândroveanu, 2005). Cu alte cuvinte, H. Cândroveanu neagă existența popoarelor fără stat, deși exemple sunt destule numai în Europa (catalanii, occitanii, sarzii) și afirmă cu totul aberant că dacă un popor nu are un stat propriu, nu există ca popor. Această opinie eronată și evident anacronică, tributară ideologiei naționaliste este formulată și de alți reprezentanți ai vechiului curent, grupați în jurul Societății macedo-române.

Mai multe întrebări în mod repetat formulate la întrunirile asociațiilor culturale armânești din Balcani și din România dupa 1990 au generat aceast carte, semn că a treia renaștere culturala a armânilor este marcată de căutarea identității și a drumului pentru viitor.

Problemele pentru care modelul tradițional nu are răspuns, pentru că le ocolește, sunt cuprinse în întrebări aparent simple:

1. Când și unde începe istoria armânilor și a limbii lor?

2. De ce este ea reprezentată atât de lacunar în spațiul cultural românesc?

3. De ce și cum a apărut teoria că armânii ar fi “ramura sudică a poporului român”?

4. De ce romanitatea balcanică este estompată în favoarea românismului?

5. De ce pare pierdută această romanitate și șterse începuturile ei?

6. De ce a fost nevoie să fie creat conceptul de română primitivă – alt nume pentru latina balcanică? Această creație ipotetică are vreun rol? Atunci, de ce numai româna ar avea o astfel de etapă și de ce nu este nevoie de “italiana primitivă”, “franceza primitivă” sau “spaniola primitivă” pentru a explica începuturile celorlalte limbi balcanice?

Aceste întrebări pot avea un răspuns numai dacă descoperim un element în aparență nou în această sferă a cunoașterii, un aspect neglijat, dacă privim tema și sub aspect istoric, dincolo de constrângerile dogmei, dacă ținem seama de o realitatea observată și totuși încă nebservată și greu de înțeles pentru un spectator outsider.

Pentru lingviști și nelingviști, limba este definită ca un sistem viabil, complet, cu funcții sociale, cu registre stilistice, în vreme ce dialectele pot fi potențiale limbi care nu au roluri sociale suficiente, pentru că nu au un statut oficial, fie schițe, variante mai mult sau mai puțin apropiate de limba oficilă. Disputa în jurul criteriilor de definire a limbii sau a dialectului este fără sfârșit, iar criteriile adoptate sunt în funcție de tradiția culturală și de istoria politică. De cele mai multe ori, ceea ce se înțelege prin termenul dialect este o convenție (vezi dialectele italiene, mai diferite între ele decât limbi ca germana și olandeza). În secolul 21, când mai mult elimbi neoficiale sunt pe cale de a fi abandonate definitiv de vorbitorii lor, care sunt subiecție ai politicilor lingvistice de cultivare a limbilor oficiale și de învățare a mai multor limbi străine, soarta limbilor mici interesează desigur pe lingviști și pe vorbitorii lor încă activi. Limbile mici par niște stele tot mai îndepărtate, care emit o lumină tot mai slabă. Dar și stelele sunt sori. Ca și soarele, și stelele de pe cer ard și emit lumină, ating temperaturi de până la 1 milion de grade Kelvin, și numai depărtarea a făcut ca până la 1810 să pară doar minuscule puncte strălucitoare (Petit, 1997).

Depărtarea față de armână este la fel de mare pentru un vorbitor de limba română, de exemplu. El știe din cărți că armâna este un dialect al românei, memorează și repetă această sentință la examene, o transmite și este uneori în stare să polemizeze cu vorbitorii nativi de armână pentru a-i convinge că nu știu ce spun atunci când afirmă că limba lor maternă este o limbă ca toate celelate, cu gramatică, vocabular, stiluri și literatură, că este un instrument de comunicare și un cod pentru o mulțime de stări afective și experiențe intelectuale pe care nu le poate codifica identic în altă limbă. Una dintre dovezile că este un instrument unic de comunicare și un vehicul cultural sunt cel puțin creațiile literare din ultimele decenii, cu repertoriul lor de teme și metafore. Nici nu trebuie mai multă pledoarie pentru limba armână: ea există și sunt destui de mulți vorbitori ai ei doresc să o cultive.

Cu toate acestea, niște piedici de natură conceptuală, complicate cu altele de natură istorică și politică există. De aceea, parafrazând celebra Défance de la langue française a poeților renascentiști care doreau să dovedească faptul că nu numai în latină se poate scrie versuri și filosofie, aș fi vrut să intitulez această carte În apărarea limbii armâne. Pentru cititorul acestor pagini, va fi de înțeles de ce rezistența cea mai mare la afirmarea ca limbă a armânei vine din partea tradiționalistă a culturii române. Putem vedea îcorporarea armânei și a armânilor în sistemul de valori naționale și culturale românești ca pe o zidire a Anei în mânăstirea de la Argeș. Fără ea, zidirea pare că trebuie regândită.

Așa cum vom vedea mai departe, o frază confuză înțeleasă greșit a influențat gândirea lingvistică românească vreme de un secol și a dus la crearea unei concepții deformate asupra armânilor și a limbii lor. O astfel de continuitate în eroare a făcut ca în lingvistica românească să fie practic eludată probleme apariției limbii armâne și a evoluției sale. Ceea ce s-a transmis de la un autor la altul și de către generații de studenți la filologie a fost ideea total falsă că armânii ar fi migratori prin excelență, nomazi, de vreme ce “s-au desprins” ca o ramură, “s-au despărțit” și „au migrat” de lângă “trunchiul” românesc. Această viziune a dat apoi naștere altor mituri “științifice”: armânii ar fi fost nomazi din cele mai vechi timpuri, venirea slavilor i-ar fi alungat în sudul peninsulei, patria lor mamă ar fi de fapt la nordul Dunării, limba în care trebuie să se cultive nu poate fi decât dacoromâna literară etc.

Cu alte cuvinte, acea frază a scutit pe cercetătorii români vreme de un secol să dea o explicație pentru romanizarea în sudul peninsulei balcanice și să completeze tabloul romanizării cu provincia Macedonia. Am putea spunea, parcurgând lucrările de istoria limbii române, că referirea la armână este aproape de complezență, pentru a satisface afirmația generală a existenței dialectelor sud-dunărene. Se explică astfel de ce nu găsim o imagine coerentă privind evoluția armânei și de ce predomină punctul de vedere nord-dunărean. Afirmația greșit formulată și la fel de eronat înțeleasă a lui Kekaumenos era suficientă pentru a trece peste alte probleme importante care se ridică atunci când ea este eliminată din teorie: substratul armânei, vechimea romanizării, limbile de contact în ordine cronologică.

8 thoughts on “Limba armânească – vocabular și stil

  1. Iata un exemplu de neoarmanism pur. Niciunul din cei carora dna Bara le scoate citatele din context nu au afirmat vreodata ca aromanii ar fi altceva decat romani. Amatorismul dnei asa-zis lingvist se vede inca din titlul cartii: „limba armaneasca” nu exista, exista doar dialectul arOman.
    Felicitari pentru postare, dar se vede ca nimeni nu este interesat de subiect 🙂

  2. Mie mi-a placut f mult partea:

    „Ideea că armânii sunt un popor în sine apare și la alți autori, înainte de A.Hâciu: la Dimitrie Bolintineanu, care în jurnalul său de călătorie în Macedonia din 1856 exclama despre armâni că sunt “un adevărat popul” (scris si ingrosat)

    Scrie negru pe alb, doar ca fara cap si fara coada. Eu as fi mai interesat si de restul citatului. 🙂

    Poate sunt si interesati, doar ca tacuti!?

  3. io tot n-am inteles de ce nu renuntati la limba asta si invatati romana direct.

    sa fim seriosi, acum vreo 1000 de ani poate s-o fi vorbit romana la fel ca aromana, da astia ultimii au emigrat si restul ce-au mai adunat de pe la francezi, germani, unguri si rusi.

    numai are sens. peste vreo cate sute de ani se va reforma si aromana la o noua versiune si tot asa. se va vedea fortata sa adopte neologisme din cauza inovatiilor tehnologice si etc

  4. Nici nu ai cum sa intelegi. Este vorba despre pastrarea identitatii. Ori in fond si la urma urmei globalizarea doreste sa atinga toate instrumentele sociale si culturale, printre care se numara si graiurile, nu. Ceva de tipul Soceng-ului lui Orwell, care impusese modificarea tuturor dictionarelor astfel incat acetea sa contina cat mai putine cuvinte. Se crede ca oamenii au nevoie de cuvinte pentru a gandi, si ca tot cuvintele ii declanseaza anumite stari, printre care si cea de revolta.

    De aceea cum ar fi sa se interzica utilizarea unor cuvinte, sa fie scoase din uz incet-incet, pe nesimtite? Graiurile nu sunt doar graiuri, graiurile suntem noi, astfel ca cine renunta la graiul sau si il uita, se uita pe sine!

    Ti-a fost dor de mine Freud, ca vad ca mi-ai vizitat infrigurat blogul 😀

  5. Corect. Pai eu nu-s fanul globalizarii. E problema ta ca vrei o singura limba si un guvern planetar. 🙂

  6. @mariana : eu, pe blogul tau? n-am mai intrat acolo din iunie sau iulie.

    si ce spun eu nu are nimic absolut de a vedea cu o distopie.

    @ionut si etc : limba aromana e un dialect al limbii romane, vorbit de o minoritate.

    aromana le va folosi aromanilor pe plan local. daca vor franta, franceza, daca vor anglia, engleza si tot asa.

    nimeni, absolut nimeni, nu va invata o limba pentru vreo cateva sute de mii de vorbitori.

    atata tot.

    lol, valori culturale, romani din carpati amestecati cu greci, romani ale calor valori culturale au fost sterse de turci, precum identic cu grecii, intre huni, slavi si alte popoare invadatoare.

    conceptul de natiune si nationalitate a disparut de mult, nu exista „sange” de roman sau grec sau alta natie.

  7. Dr. Mariana Bara are drept. Limba armaneasca iasti una limba (multu mshata) shi nu iasti un dialect di limba romuna. Nainte jingits ani earamu tu prota oara tu Rumania, azburaiu armaneashti cu Romuni shi aveau multsi problemi. Haristo Mariana!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *