Superstiţiile ştirbesc valoarea şi rostul tradiţiilor autentice

Rânduiala din Biserică este înlocuită adesea de obiceiuri ce nu au nimic de-a face nici cu învăţătura de credinţă ortodoxă, nici cu rânduiala liturgică. Multe dintre aceste obiceiuri sunt străvechi, moştenite de la strămoşii noştri şi preluate ca un bun al poporului român. Fără îndoială, ele reprezintă o parte a istoriei noastre şi se cuvine să le păstrăm cu cinste, însă alături de ele şi-au făcut locul o seamă de aşa-zise tradiţii, de superstiţii care ştirbesc valoarea şi rostul tradiţiilor populare autentice.

Dintre momentele de răscruce ale vieţii omului, nici unul nu este mai bogat în astfel de obiceiuri ca acela al morţii. Durerea din sufletele celor rămaşi în viaţă, pierderea unei persoane dragi, teama în faţa necunoscutului, toate acestea au contribuit la crearea unui număr impresionant de ritualuri care, de-a lungul vremii, s-au suprapus, astăzi fiindu-ne foarte greu să le mai putem număra.

Amprenta lor a fost atât de puternică, încât nici veacul acesta, atât de străin de tot ceea ce înseamnă tradiţie, nu le-a putut înlătura. Ele au continuat să fie practicate în paralel cu rânduiala creştină a înmormântării, ajungând, cu timpul, să se asocieze acesteia. Din păcate însă, toate acestea şi-au păstrat fondul superstiţios, fără vreo valoare reală pentru mântuirea omului. Trebuie precizat că aceste practici folclorice nu sunt introduse de slujitorii Bisericii, ci ţin de anumite obiceiuri locale, practicate vreme îndelungată, şi pe care preotul nou-numit la o parohie le găseşte deja împământenite.

O practică necanonică, destul de des întâlnită, am putea spune chiar o superstiţie comună cu ignoranţa, este prinderea unei monede găurite de mâna defunctului. Aceasta este o reminiscenţă a păgânismului, când grecii antici obişnuiau să pună o monedă de argint în gura celui decedat, pentru ca atunci când va ajunge la râul Stix să-l poată plăti pe Charon. În mitologia greacă, Charon este luntraşul lui Hades. El îi trecea pe cei adormiţi peste râul Stix, dacă îşi puteau plăti călătoria. Cei care nu puteau plăti aveau de pribegit o sută de ani pe malurile râului. În Eneida lui Vergilius, mai exact în cartea a şasea, Sibyla îl ajută pe Enea să treacă râul în direcţia inversă şi să se întoarcă în lumea celor vii.

Nu este potrivit şi nici îngăduit ca pe icoană sau pe trupul mortului să se aşeze bani de către rude şi cunoscuţi. Cei care doresc să sprijine familia îndoliată pot face acest lucru cu discreţie, fără zgomot, ştiind că „zgomotul face puţin bine, iar binele face puţin zgomot!”.

rânduielile bisericeşti, de vreme ce o sumă de bani poate înlesni mântuirea? Toate aceste obiceiuri, păstrate din negura vremurilor, nu fac decât să umbrească singura, adevărata învăţătură mântuitoare, propovăduită în Biserică. Sfinţii Părinţi s-au luptat neîncetat ca să arate netemeinicia lor, Biserica însăşi a condamnat aceste practici în cadrul sinoadelor ecumenice, cuvenindu-se să amintim canoanele 61 şi 65 ale Sinodului Trulan. Sfântul Ioan Gură de Aur i-a mustrat necontenit pe cei ce preferau să dea crezare superstiţiilor şi obiceiurilor păgâneşti decât dreptei credinţe. Chiar în privinţa obiceiurilor legate de înmormântare, marele ierarh se exprima astfel:

Ce s-ar putea spune despre obiceiurile introduse la moarte: despre acele plânsete de pe la morminte, despre îngrijirea cea mare pentru monumente, despre droaia aceea de femei bocitoare, despre observaţia zilelor? Spune-mi! Şi cum să nu fie dovada celei mai de pe urmă nebunii?

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a XII-a la I Corinteni

Indiferent de loc sau de timp, Biserica nu a încetat să condamne aceste practici, încredinţată fiind că ele nu pot influenţa în nici un fel mântuirea celui credincios. Cu toate acestea, aceste practici s-au perpetuat de la o generaţie la alta, demonstrând încă o dată că puterea obişnuinţei este adesea mult mai mare decât aceea a bunei rânduieli şi cuviinţe.

 Referitor la aspectul material, întâlnim la unii creştini credinţa falsă că mortul mănâncă şi bea, sau că are nevoie de bani şi de bijuterii pe lumea cealaltă, de aici provenind practica greşită de a aşeza în sicriu valori materiale de orice fel: bani, obiecte personale, mâncare sau băutură etc. Dimpotrivă, este indicat ca îmbrăcămintea să fie sobră, curată, fără stridenţe şi fără podoabe. Este bine ca obiectele de valoare – bijuterii, bani etc. – să fie utilizate spre fapte de milostenie, nu înmormântate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *