Pelerin în Occident

Ocazional, Marius Vasileanu scrie în Ziarul Financiar, iar serialul „Pelerin în Occident” merită păstrat și aici că nu se știe cum își bagă necuratul coada și dispare de pe site-ul ziarului.

Citim textele, dărâmăm mitul Bisericii Catolice din Europa de Vest și ne bucurăm că Biserica Ortodoxă este veche, dar nu învechită.

Note belgiene

Totdeauna am făcut alergie la bisericile pe care le găsesc închise. Un bun prieten, considerat astăzi de multă lume unul din preoţii remarcabili din România a ajuns să urmeze teologia creştin ortodoxă în urma unei crize de natură spirituală în care, simţind nevoia să intre într-o biserică pentru a-şi recalibra relaţia personală cu Dumnezeu a constatat că nu are unde. Cele două-trei biserici ortodoxe ale micului său oraş ardelean erau închise. A intrat însă într-o biserică catolică şi efectele au fost aceleaşi. A devenit unul din preoţii – creştin ortodocşi – cei mai apreciaţi şi căutaţi astăzi.

 
Îmi aduc aminte uneori de întâmplarea asta. Mai ales în aceste câteva săptămâni ale lui aprilie 2011 de când mă aflu în Belgia. Majoritatea bisericilor sunt, evident, catolice sau protestante. Numai că, mai toate, au un program foarte rigid – două-trei ore pe zi – în rest, fiind închise, ceea ce mă scoate din sărite. În capitala Europei, Bruxelles, am găsit în schimb mulţimi de arabi musulmani care mănâncă seminţe, aruncând resturile de-a valma, pe jos, sprijiniţi cu fundul de micul gard metalic care înconjoară una din marile biserici catolice (desigur, închisă)…
 
Am fotografiat intenţionat programul câtorva dintre marile biserici din Belgia – ar fi interesant de făcut un mic album spre edificarea celor care mai au îndoieli cu privire la cele ce se petrec în Europa în privinţa creştinismului. Ca turist în Belgia nu ai altă şansă de a vizita bisericile decât după-amiază timp de 2-3 ore sau duminica, adică taman atunci când se fac slujbe. Dar dacă eşti pelerin iar nu doar turist ??
 
S-a vorbit îndelung în ultima vreme despre abandonul masiv al Bisericii vaticane după scandalurile de natură sexuală care au explodat în Occident. Am văzut eu însumi pe zidul unei biserici din Leuven inscripţii injurioase la adresa întregii Biserici Catolice – ceea ce este nedrept şi o enormitate. Este limpede însă: ani în şir a fost îngropat gunoiul sub preş, iar astăzi faptele, strigătoare la cer şi uluitor de multe, îşi cer dreptatea lor. Nu acesta este subiectul acestor rânduri. Programul despre care vorbesc oglindeşte o formă de pragmatism străină încă ortodoxiei (dar nu şi ortodoxiei occidentale!). Pragmatism care, tradus în termeni moderni, ar însemna până la urmă pierderea, diluarea unui vector esenţial: generozitatea. Se deghizează în alte forme, de invidiat, dacă este să ne gândim la implicarea socială şi la opera filantropică a Bisericii Catolice, dar nu astfel. Biserica, spaţiul sacru, a fost redus la un ansamblu arhitectural. Viaţa comunitară dispare văzând cu ochii, precum oazele în calea deşertului. O întrebare care trebuie pusă: nu cumva acesta va fi şi viitorul ortodoxiei est-europene peste 75-100 de ani? Paradoxal, întârzierea intrării în modernitate din cauze de factură istorică, altoită ulterior cangrenei comunismului, a ferit sau a amânat astfel de fenomene de desacralizare în Orientul creştin…
 
Fiindcă locuiesc în Leuven (oraş situat la vreo 30 km depărtare de Bruxelles), de Florii ajung abia pe la 10.30 la Biserica Notre Dame de Sablon – una dintre cele mai importante catedrale din capitala Belgiei. Este, din motive turistice, una din foarte puţinele catedrale deschise toată ziua. Am mai fost pe-aici dar acum am vrut să prind şi o parte din slujbă. Ghinion, slujba s-a terminat, încă se văd pe stradă oamenii cu mici ramuri în mâini care pleacă la treburile lor. Serviciul divin s-a încheiat rapid, biserica a redevenit muzeu. Exceptând spaţiul dedicat rugăciunii private – acum populat cu o singura persoană alături de un preot, venită la spovedanie cu doar o săptămână înaintea Paştelui (într-o biserică ortodoxă din România la ora asta, chiar după slujba duminicală, sunt câteva zeci la spovedit!) – locul este aproape pustiu. Doar vreo câţiva turişti, nu mai mult de zece, mai cască gura şi fac fotografii.
 
De altfel la slujbele zilnice din acele biserici unde ritualul încă se practică vei descoperi că aproape jumătate din credincioşi sunt alogeni, foarte mulţi africani. Tot un african, preot, mi-a făcut o impresie excelentă şi m-a vindecat, sper, de o prejudecată. Deşi am fost acuzat în repetate rânduri că aş fi filocatolic, ecumenist etc, trebuie să mărturisesc că rareori mi-a plăcut să particip la slujbele catolice din motive foarte omeneşti care ţin de neputinţele personale:

(1) dacă sunt în ţară îmi sună foarte prost traducerea în limba română a versurilor şi cuvintelor folosite la ritualul catolic; nu sunt singurul, am întâlnit câţiva filologi, de anvergură, care se amuză copios la adaptările absolut ridicole – precum „spovadă” în loc de „spovedanie” etc – dar care îşi pun şi întrebări, deloc lipsite de sens, întrucât sunt numeroase astfel de expresii şi cuvinte care efectiv sună prost şi inexact pe limba română; am auzit şi teoria că teologii catolici români ar traduce intenţionat în halul acesta ritualul în limba română tocmai ca poziţionare antitetică faţă de limbajul prea arhaizat – ceea ce, în bună măsură, este adevărat – al ortodocşilor; cu corectura că există în ritul ortodox şi o seamă de splendide cuvinte vechi intraductibile (precum trezvie), ori care şi-ar pierde, prin modernizare, sensurile profunde (precum: nevoinţă).
(2) linia melodică nu mă atrage defel, în plus, preoţii par lipsiţi de voce – încât mă simt pur şi simplu incomod; ei bine, preotul catolic (african), al unei comunităţi carmelitane dacă nu mă înşel, pe lângă faptul că ţinea slujba într-o foarte plăcută şi impecabilă limbă franceză, avea pur şi simplu o voce excepţională…
 
În schimb astăzi în Duminica Floriilor pe la ora 12.00 biserica comunităţii poloneze (foto 2, 3) aflată foarte aproape de Notre Dame de Sablon este încă arhiplină – cum n-am văzut nici o biserică în Belgia timp de trei luni. Mă simt foarte bine, ca acasă. Polonii aştia par singurii catolici din Belgia a căror credinţă este atât de puternică încât să „concureze” ortodoxia. În lipsa unei biserici ortodoxe (există şi aici, mai multe chiar, dar nu mi-am propus să ajung azi), pentru mine serviciile catolicismului constituie un substitut frecventabil.
 
În pofida a numeroaselor articole publicate ori a emisiunilor la care am participat – mult prea impregnate de binomul Biserică- actualitate – mă interesează latura profundă a credinţei, mistica. Aici, departe de ţară, îmi amintesc de cuvintele pe care mi le-a zis cândva doamna Annick de Souzenelle (catolică trecută la ortodoxie cu mulţi ani în urmă, uriaşă personalitate a spiritualităţii occidentale, cu care mă voi reîntâlni curând, după Paşti, tot în Bruxelles): nici nu ştii ce înseamnă să fii ortodox într-o ţară catolică… Problema mea este că sunt din ce în ce mai solicitat să scriu articole sau să particip la emisiuni de care mă simt străin (de aceea am şi refuzat, adesea) căci rareori în vârtejul actualităţii mai poţi vorbi despre un adevăr peren, esenţial: acolo unde teologii se ceartă, misticii se întâlnesc. 

La o bere, prin bisericile din Maastricht

Aceeaşi impresie neplăcută pe care mi-o lasă bisericile închise în timpul zilei mi-a fost accentuată de momentele de-a dreptul penibile în care mi s-a închis uşa-n nas. Nu exagerez deloc, am păţit-o la vreo trei-patru biserici. De fiecare dată eşti tratat ca turist aterizat la muzeu – şi, s-o recunoaştem, majoritatea vizitatorilor asta şi sunt -, astfel încât la ora închiderii bisericii eşti trimis mai mult sau mai puţin elegant afară. De vreo două ori am ajuns la intrarea în biserică exact la ora închiderii. Cu micul rucsac de călătorie aruncat pe un umăr, nu sunt nicidecum diferit de ceilalţi turişti, nu merit şi nici nu-mi doresc vreun tratament aparte. Dar de ce eşti tratat la biserică precum la muzeu – asta nu pot pricepe.

Acelaşi lucru l-am păţit când am tras o fugă pentru jumătate de zi în Olanda, la Maastricht. Sunt cu soţia şi copilul nostru de doi ani şi ceva, alături de două rude care, ajunse într-o microvacanţă în Belgia, au închiriat o maşină. Habar n-aveam de dimineaţă încotro o s-o luăm când am plecat de „acasă” din Leuven, nu ne-am documentat în prealabil, nu ştiam mai nimic despre Maastricht. Am ajuns abia pe la amiază, cred că era ora 14.00 când am pornit-o singur, de nebun, prin oraş. Copilul nostru tocmai adormise şi soţia a decis să stea cu el în maşină, iar apoi să facem schimb peste vreo oră jumătate. Fiindcă am lăsat maşina chiar la uriaşa parcare subterană din piaţa centrului vechi o apuc sprinţar către una din cele două mari biserici situate în apropiere. Descopăr că biserica protestantă (evanghelică) este închisă deja, dar cealaltă, catolică, este deschisă. Prima se numeşte Sf. Petru, cea de-a doua Sf. Servatius, primul episcop al oraşului. Tot aici sunt şi relicvele (moaştele) Sf. Servatius. Bisericile sunt construite una lângă alta de parcă ar fi gemene – fiind cele mai importante din oraş, semnificaţia spirituală, istorică şi politică este clară. Până să mă prind pe unde se intră în catedrala catolică, mai dau un ocol clădirii da’ nu cred să fi trecut de 14.30. Tocmai ieşea o persoană când dau să intru şi eu. Sunt oprit de un individ care apare inopinat dinăuntru şi care-mi spune într-o engleză aproximativă că biserica se închide. Este duminică, protestez, vreau şi eu să mă închin în catedrală. Omul, cu mutră de portărel bancar, încearcă să zâmbească afabil, dar nu-i iese decât un rânjet: îmi pare rău, s-a închis, mai zice, intransigent. Închide uşa pe dinăuntru, iar eu rămân cabrat în eşec.

…Sentimentele îmi sunt confuze. Am ajuns într-o lume în care spaţiul sacru creştin a degenerat masiv către spaţiul profan. Comuniştii reuşiseră cu brio această „performanţă” în Est, acolo unde nu dărâmaseră pur şi simplu bisericile sau nu le transformaseră în magazii şi grajduri. Spre exemplu, biserica de la Voroneţ, în apropierea căreia m-am născut, devenise „monument istoric”, se mai făceau slujbe – cu aprobări speciale – doar de Paşti (şi austriecii care răpiseră Bucovina tot în paragină o aduseseră, nu-i vorbă). Atmosfera rece şi distantă era semnificativ diferită atunci, acolo, decât într-o biserică deschisă cultului. Prin comparaţie, viul generat de actul liturgic aduce căldura unei alte atmosfere astăzi la Mănăstirea Voroneţ.

Mă întreb dacă nu cumva există şi nuanţe între acestea: biserici care-şi diminuează vitalitatea sacră prin invazia turismului în detrimentul pelerinajului şi – drept reacţie – atitudinea oamenilor bisericii la fel de inadecvată, lipsită de inspiraţia Duhului. Nu are rost să fiu ipocrit: chiar la Voroneţ mi s-a întâmplat acum doi-trei ani să fiu invitat afară din incinta sfântă, cu răceală birocratică, de o călugăriţă care nu se deosebea cu nimic de un funcţionar scorţos de la primărie – era seară, la ora închiderii, iar eu stăruiam încă pe o bancă în faţa altarului. Apoi, în curtea mănăstirii, contemplând pentru a mia una oară Judecata de Apoi, impresia dezagrabilă lăsată de călugăriţă a primit un bemol îngeresc, neaşteptat, de la paznicul mănăstiri care mi-a spus acelaşi lucru, dar cu o bucovineană blândeţe…

Surprizele din Maastricht aveau să se ţină lanţ. Nu cred că m-am despărţit cu gânduri prea creştineşti de personajul care mi-a închis în nas uşa catedralei Sf. Servatius, dar am plecat încrezător mai departe. În fuga maşinii văzusem mai devreme undeva o clădire aparte care avea şi o biserică în prelungire. Remarcasem blazoanele şi simbolurile însămânţate pe pereţii nu foarte înalţi. O descopăr rapid, mândru de simţul meu de orientare pe străzile întortocheate. Inutil aproape, la plecare, abia după-amiază aveam să cumpăr o hartă a oraşului. Centrul vechi este însă mic, precum centrul Sibiului, să spunem, aşa încât te descurci şi fără de hărţi. La intrarea în biserică observ ceva buimăcitor: un fel de tunel cum sunt cele prin care pătrund fotbaliştii în arenă. Este obţinută astfel o prelungire de trei-patru metri a bisericii vechi – fără doar şi poate o adăugire post-modernă, metalică, probabil din cupru. Desigur, culoarea şi materialul adăugiturii sunt altoite ca nuca-n perete pe intrândul bisericii multiseculare.

Observ bucuros că biserica-i deschisă: tocmai intră o pereche, foarte elegantă. Mă gândesc că s-ar putea să fie o ceremonie, o cununie. Dacă privesc prin tunelul creat la intrarea în biserică – acesta se prelungeşte cu încă câţiva metri în interiorul clădirii – nu ştiu ce să cred, mi se pare stupid, nu numai kitsch. Dau ocol întregului ansamblu arhitectural înainte de a intra. În spatele bisericii propriu-zise sunt acareturi, înconjurate de un zid ca de mănăstire. În sfârşit, intru cu un sentiment tonic: alte câteva persoane tocmai au pătruns în biserică înaintea mea. Aşadar ghiolbanii de portărei lipsesc la această ora pe-aici, îmi imaginez. După ce străbat tunelul metalic lung de şase-şapte metri ajung în interiorul bisericii şi rămân cu gura căscată: este un restaurant !!

Undeva, întâmplător în locul altarului principal, este un bar, în mijlocul navei găseşti mese, pe lateral – fotolii, statuete cu aluzii creştine etc. La intrarea opusă altarului este un fel de recepţie (eu pătrunsesem în clădire pe o „uşă” laterală). Mă îndrept uşor buimăcit către cele două persoane de la recepţie şi le spun pe şleau că sunt profesor, am studiat şi mă interesează antropologia spaţiului sacru şi vreau să fac fotografii. Amabile, îmi acordă permisiunea, îmi şi printează din computer câteva pagini despre istoricul clădirilor. Acum se numeşte Kruisherenhotel, dar iniţial a fost o mănăstire ridicată de ordinul catolic Fratres Cruciferi în anul 1438. Amicul Napoleon Bonaparte a transformat-o în cazarmă şi arsenal. După multiple metamorfoze, toate de ordin laic – a fost sediul National Agricultural Research Station, de pildă -, începând din 2007 este preluată de un personaj cu bani şi transformată în hotel de 5 stele…

După ce mai dau o tură pe străzile din jur mă grăbesc să ajung la maşină ca să stau la rândul meu cu copilul pentru a putea să vadă şi soţia mea ceva din oraş. Flăcăul nostru este treaz însă, tocmai a mâncat, este vesel şi are chef de alergătură aşa că ieşim cu toţii. După ce ne mai plimbăm prin oraş, peste vreo două ceasuri, zărim, îmi spun, în sfârşit, o biserică deschisă! Observ ceva lume în faţă, îmbrăcată simplu, fără fiţe – nu cred să mai fie alt restaurant. La intrare, după ce păşim pe o poartă neobişnuită, descoperim stupefiaţi o… librărie!

Probabil este cea mai ţicnită librărie în care-am fost vreodată. Este plină de oameni. Undeva, întâmplător tot în locul altarului principal, un bar. Etajul interior recent construit în mijlocul navei sporeşte spaţiul de expunere pentru cărţi. De data asta fac câteva fotografii pe şest. Nu ştiu de ce, mă tem să nu fiu refuzat dacă voi cere permisiunea, şi nu vreau să ratez prilejul. Mă prefac a-mi fotografie familia de undeva de la etaj ca să prind şi barul, plin de oameni bine dispuşi. Unii stau la cele câteva mese aşezate îngrijit în formă de cruce creştină…

În multe din bisericile catolice vechi mormintele personajelor importate sunt plantate peste tot, în interior, pe lateralul navei principale, nu numai în criptele special amenajate. Aşa şi aici – sunt numeroase plăci funerare, adevărate opere de artă sacră pe care oamenii dornici de carte calcă fără nici un complex. În sfârşit, la plecare stăm de vorbă cu una din vânzătoare. Se laudă că suntem într-una dintre cele mai frumoase librării din Europa, conform nu ştiu cărei statistici. Istoricul este asemănător: şi aici a fost cândva o mănăstire, dar ridicată de dominicani, în 1294, iar călugării i-ar fi cedat (vorba vine) clădirea lui Napoleon. Din acel moment funcţionalitatea sacră a sucombat. Abia recent, după ani întregi de utilizări domestice – spre final de secol XX a fost şi depozit de biciclete! – sau părăsire, clădirea a redobândit o funcţionalitate onorabilă, în ultimă instanţă, decât să rămână în paragină. Mai fac ceva fotografii, de această dată cu permisiunea gazdei librăriei numită acum Selexyz Dominicanen. Ne despărţim glumind, după ce întreb dacă în mormintele foarte numeroase din clădire mai sunt rămăşiţe pământeşti ale defuncţilor. Amfitrioana librăriei ne asigură că au fost scoase de mult. Unele au inscripţii despre importante personaje ale Bisericii sau ale cetăţii – parcă tot nu-ţi vine să calci pe plăcile funerare ca pe trotuar, zic.

Să ne înţelegem: ceea ce scriu acum a mai fost constatat, descris, studiat. Sunt zeci de cazuri de biserici transformate în acest mod în Occident. Atunci când le-ntâlneşti pe viu, pentru prima oară, neaşteptat, cum am păţit-o eu, este şocant. Mai încolo, aveam să descopăr, tot în Maastricht, încă o clădire cu indubitabilă înfăţişare de biserică, în care acum funcţionează un teatru, dar era închisă.

Îmi arde buza să beau o bere cum numai aici găseşti (cultural oraşul aparţine mai degrabă Belgiei şi Germaniei decât Ţărilor de Jos), dar, sincer, parcă nu mi-ar intra pe gâtlej în altarul bisericii, chiar dacă acum este doar o librărie. Dincolo de câteva argumente profesionale asupra cărora nu este cazul să insist aici, simt că undeva departe, în adânc, un astfel de loc rămâne încă un spaţiu sacru. Dar nu mi se pare o oroare, o blasfemie, ci un prilej: de aceea ne şi aflăm aici – ca să ne reamintim. Conform doamnei Annick de Souzenelle, unul din înţelesurile „ascunse” ale cuvântului ebraic bărbat este acela de a-ţi reaminti ceea ce eşti cu adevărat. Indiferent de sex, evident, în limba veterotestamentară, bărbat – cu varianta creştină: bărbat desăvârşiteste cel care-şi aminteşte ceea ce este cu adevărat. La felcum astăzi unii semeni îşi vor mai aminti că în acest spaţiu al librăriei vibrează încă o fărâmă de sacralitate, tot astfel îşi vor reaminti cândva de templul Duhului Sfânt care este propria lor fiinţă. Cu diferenţa că fiinţa umană pare să fi suferit metamorfoze mult mai grave decât această biserică.

Spectacol de cabaret la Basilique Koekelberg (Bruxelles)

Ultima oară am fost efectiv împins afară dintr-o biserică în Bruxelles. Precum la stadion, aşa procedează băieţii ăia la ora închiderii în Catedrala Saint Michel. Mai fusesem de câteva ori – este cea mai importantă din oraş, aici a fost primit şi Papa Ioan Paul al II-lea când a vizitat Belgia, fapt pentru care zilele acestea era pe unul din holurile de intrare o expoziţie de fotografii realizate pe-atunci. Nu întâmplător: este o avanpremieră la ceremonia de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea. Şi cum acest eveniment urmează să se petreacă chiar a doua zi în Cetatea Vaticanului, scopul meu principal e să aflu dacă va fi organizată şi aici vreo ceremonie specială, cum aflasem că vor fi în capitalele europene, şi-n toată lumea.

Aşadar, amabilii paznici, excedaţi de mulţimea turiştilor ce nu se mai dădeau plecaţi din Casa Domnului, au început a-i împinge uşurel către ieşire. Spre ghinionul meu, fără să ştiu că-i ora închiderii, tocmai atunci intenţionam să intru! Trebuie să spun că aici este un program ceva mai generos, catedrala se închide la orele 18.00. Abia apuc să-mi spun păsul unui omuleţ care se chinuia acum să închidă pe dinăuntru masiva uşă de la intrare. Da, dar nu aici, îmi răspunde rece precum un robot, funcţionăreşte. Mâine va fi o ceremonie specială la Basilica Koekelberg. După ce-am aflat cam pe unde este amplasată această basilică despre care nu ştiam chiar nimic, mi-am propus să o vizitez a doua zi.

Este duminică, 1 mai 2011. O zi generoasă de primăvară. Drumul din Leuven până la Bruxelles durează 15-20 de minute cu trenul. Coborâm în gara Bruxelles Nord şi avem de luat metroul alte câteva staţii. Copilul nostru mai deţine un mijloc de transport: tati-calul, pe care-l exploatează nemilos. Cu soţia alături şi cu flăcăul pe umeri, descoperim grandioasa basilică, undeva, în zare, după ce ieşim din metrou. Parcul din faţă este plin de lume: probabil mii de oameni. Este un fel de serbare câmpenească – din care reţinem, în mod special, vreo 25-30 de bătrânei (cu siguranţă, pensionari) care se plimbă pe aleile parcului, în grup, pe biciclete. Sunt biciclete originale, din primele generaţii, de-acum 100, unele chiar 150 de ani, aduse special de la Musée du Cycle existent în oraş. Oamenii sunt veseli, drăguţi, simpatetici: îmbrăcaţi în constume de epocă, se-nţelege, foarte prietenoşi, mândri de rolul lor. Tinereţea acestora este mai tonică decât cea a copiilor şi puberilor care zburdă prin parc. Ne propunem să revenim mai târziu, deocamdată mergem la biserică. Basilica este înconjurată de o imensă pajişte, nu vei găsi alte acareturi primprejur, ceea ce, desigur, este un avantaj pentru valorizarea arhitectonică.

Cum intrarea principală, cea din faţă, pare închisă, o luăm şi noi pe o laterală. Pătrundem pe un hol, trecem vreo două uşi şi ajungem… într-un frumos restaurant cu bar, estradă pentru spectacole – toate cele!… Suntem primii clienţi, la ora asta (cam 10.00), de aceea, până să ne dezmeticim, ne şi trezim preluaţi de o ospătăriţă şarmantă. O întreb cum se ajunge – totuşi! – în biserică. Aproape ofensată, femeia mă chestionează cu reproş de ce n-am fost atent la indicatoare? O luăm îndărăt uluiţi şi amuzaţi totodată: curat râsu-plânsu! Într-adevăr, holul se despărţea la un moment dat: faci la stânga – ajungi la restaurant, faci la dreapta – intri în biserică (uite-aşa sunt simpatizanţii de stânga, totdeauna avantajaţi de cele lumeşti!). Mai urcăm nişte scări şi ajungem în nava unei biserici monumentale, nici nu-ţi vine să crezi că undeva la demisol – întâmplător, cam pe verticala altarului principal – este un simpatic restaurant & bar!

Ceremonia religioasă este în plină desfăşurare. În ordinea mărimii, La Basilique du Sacré-Cœur din Koekelberg este pe locul cinci în lume. Cea mai mare este Basilica Notre-Dame de la Paix aflată în Yamoussoukro (capitala Coastei de Fildeş), vine apoi Biserica Sf. Petru din Roma, urmată de Catedrala St. Paul din Londra şi de Biserica Santa Maria Dei Fiori din Florenţa. Cu atât mai strident numărul mic de credincioşi sosiţi astăzi aici… nu cred să fie mai mult de o sută, dintre care, presupun, unii ajunşi special, ca şi noi, să-l omagieze pe Papa Ioan Paul al II-lea. Aveam să aflu că în alte capitale europene au fost cu miile. Aici oamenii s-au oprit în parc la mâncare, băutură şi distracţie. Printre cântări şi gesturi rituale, în faţa unui microfon apare periodic câte un laic care citeşte o poezie sau un cuvânt de laudă la adresa Papei. Mărturisesc că mă plictisesc repede – tot spectacolul mi se pare ieftin nu atât prin numărul mic de participanţi, cât prin scenariu & regie.

Soţia a ieşit deja cu copilul care în ultimele zile a descoperit încă un joc care-l fascinează: dacă intri într-un astfel de spaţiu, de preferat o biserică cât mai mare, şi emiţi felurite interjecţii, ecoul îţi răspunde cu acelaşi chef de joacă. Aşa că, atunci când ne e lumea mai dragă, într-o biserică, fiul nostru începe să strige pe limba lui, privindu-te apoi pezevenghi. Poate fiindcă nu lumea trebuie să-ţi fie dragă în Casa Domnului? Respectul şi jena faţă de gazde ne obligă şi pe mine, şi pe soţie să facem eforturi ca să descurajăm pornirile copilului. Dar copilul din mine ar pune pariu: lui Donde – aşa-i spune fiul meu de doi ani şi vreo trei luni lui Dumnezeu – îi este mai simpatică joaca unui suflet curat decât ceremoniile religioase plate, sărăcite de Duh.

În sfârşit, ceremonia se încheie. Îmi vine o idee şi reintru în rolul de jurnalist, chiar dacă nu am vocaţie pentru a face investigaţii pe teren. Mă duc din nou în restaurant, singur. Descopăr cu această ocazie că pe unul din holurile care pleacă din sfântul lăcaş pentru a ajunge la restaurant, dar şi pentru a ieşi sau a intra în marea Basilică, străjuieşte şi un pitic de ghips: dintr-ăla care-ţi face cu ochiul şi te invită amical să haleşti ceva, având în mână, bineînţeles, şi orarul crâşmei sau meniul zilei. Marfă!

Mă apropii cu îndrăzneală de tipa care serveşte la bar şi-i spun care-i durerea mea: vreau să organizez o petrecere! Uite-aici, la voi în restaurant. Îmi puteţi da o ofertă de preţuri? Pot să fac şi fotografii? Desigur, îmi răspunde femeia, bucuroasă. Uite-aşa aflu că în restaurantul numit „Le Basilic” există spectacole de revistă aproape în fiecare seară. Şi în franceză, şi în olandeză. Dar se pot adapta şi la alte culturi europene. Primesc şi un pliant publicitar pe coperta căruia descopăr trei dansatoare, dintre care una cu sânii goi. Acuma… nu că nu mi-ar plăcea priveliştea, da’ să faci astfel de spectacole într-o biserică este peste puterea mea de înţelegere!… Repet: restaurantul, barul, estrada pe care se dansează nu sunt plasate în afara, nici măcar la periferia Basilicii. Ci în interior. Nici nu există alte construcţii în jur – totul este parc.

De unde izbucnesc precum un gheizer puzderie de întrebări: care sunt coordonatele pe care „respiră” şi se manifestă spaţiul sacru? Numai cele două axe orizontale? Pe axa verticală nu se petrece nimic!? Există delimitări pe verticală, aşa cum sunt şi pe orizontală? Sunt cazuri – anumite capele construite recent şi în şcolile sau liceele din România, sau o alta, foarte reuşită, amenajată în Aeroportul Henri Coandă (Bucureşti) – în care spaţiul sacru este delimitat cu limpezime pe cele trei axe de coordonate. Din motive tehnice: fiindcă aceste capele se află într-una din încăperile unei clădiri multifuncţionale. Cu toate acestea, aici întâlnim un caz neobişnuit: spaţiul sacru iniţial cedează un fel de marsupiu în care se desfăşoară activităţi cam îndepărtate de programul „sistemului de operare” iniţial, ca să zic aşa. Să nu mi se spună că şi dansul, că şi actul de a mânca ar avea la origine gradele lor de sacralitate…! Aşa este. Am mers de nenumărate ori în restaurante şi baruri, dar mi se pare un exces ceea ce am descoperit la Basilique Koekelberg. Este un derapaj nefericit – a se observa şi derivarea numelui: restaurantul se numeşte „Le Basilic”, iar întreaga construcţie „La Basilique”. Asta da asceză(vezi senso etymologico): să te împărtăşeşti sus, în biserică, şi, după câteva minute, să participi jos în restaurant la un spectacol de revistă!…

Basilica este astăzi unul dintre cele mai frumoase monumente ale stilului Art Deco. Construcţia a pornit conform planurilor arhitectului Albert Van Huffel, iar după decesul acestuia (1935) a fost terminată de arhitectul şi inginerul Paul Rome. Fiind un proiect mai vechi al belgienilor, zidirea a început în anii interbelici, visul regelui Leopold al II-lea fiind să înalţe o replică la celebra Basilique du Sacré-Coeur din Paris. Inaugurarea a avut loc în zilele de 13 şi 14 octombrie 1951, iar în 28 ianuarie 1952 a primit din partea Papei Pius al XII-lea titlul de Basilica minor. Evident că imensitatea monumentului permite şi coexistenţa unor alte instituţii precum Musée d’Art Religieux Moderne şi Musée des Sœurs Noires. Acestea însă curg firesc, nu par deloc stridente, spre deosebire de restaurant. Fie, să zicem că imensitatea unei astfel de construcţii compusă, pe lângă biserica propriu-zisă, din alte muzee şi numeroase expoziţii cheamă, natural, şi un spaţiu de relaxare în care să poţi servi un ceai, ceva de mâncare. Dar un spectacol de cabaret, parcă este prea mult. Mâine-poimâine urmează o piscină, saloane de masaj ş.a.m.d…

În ultima seară petrecută în Belgia aveam să descopăr un om minunat. Venise să-i dăm cheia locuinţei pe care o închiriasem în Leuven, fiind tatăl gazdei noastre. Pensionar deja, după ce fusese o viaţă inginer în aviaţie, omul ne-a povestit despre pelerinajul său la Santiago de Compostela. Era în etapa ultimă, începuse pelerinajul mergând pe jos încă de acum doi ani – fiind o distanţă imensă, întreruperile acestea au rostul lor. În vara anului acesta urma să-l încheie. Un catolic praticant, cum s-ar spune. Am discutat îndelung, ne-am împrietenit. L-am întrebat ce părere are despre ceea ce-am găsit la Basilique Koekelberg? Nu ştia despre acest restaurant. Dar, ca să iasă din impas, m-a întrebat oarecum jenat: ei, şi când organizezi petrecerea despre care spuneai, ca să vin şi eu? Nu ştiu, încă, nu m-am hotărât, zic. Nu numai meniul, dar şi oferta de spectacole de cabaret este bogată. Aş organiza o petrecere exact acolo – am adăugat, doar în gând – pentru toţi cei care glăsuiesc în media românească despre „înapoierea” creştinismului ortodox.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *