Complexul de inferioritate – o boală a sufletului

Anumite răni sufletești, petrecute mai ales în copilărie, care nu au fost vindecate, ci reprimate, fără a conștientiza acest lucru, încep să se facă simțite în prezent. Reprimarea oricărei suferințe duce, inevitabil, la neputința de a-i mai conștientiza prezența și urmările. Astfel, un trecut nevindecat va afecta întotdeauna prezentul, care, de cele mai multe ori, nu este vinovat pentru acuzele care i se aduc de către cei care suferă.

Sentimentul că sunt inutili și că nimeni nu are nevoie de ei le sporește și mai mult neîncrederea în ei înșiși, evitând astfel asumarea oricărei responsabilități. Dezamăgiți și permanent speriați de a nu suferi, acești oameni evită cât pot de mult comunicarea deschisă cu ceilalți. Sentimentul de inferioritate ajunge să-l îmbolnăvească atât de mult pe omul în care se strecoară, încât, chiar dacă acela are multe calități, ajunge să nu le mai perceapă.

Manifestările celui care suferă de pe urma acestui complex nu sunt neapărat manifestări ale inferiorității, ci tocmai opusul: față de sine și față de ceilalți se arată a fi activ și întreprinzător. Deși în adâncul său există trauma inferiorității, care îl anihilează, el afișează, de fapt, în mod inconștient, o atitudine exact opusă.

Patimi precum mândria, părerea de sine, dorința de afirmare, egoismul și judecata aspră a semenilor sunt semne exterioare ale unui sentiment interior de neputință: complexul de inferioritate este cel care îl face pe om neputincios.

Nu există vindecare de complexul de inferioritate fără Dumnezeu și fără împărtășirea reală cu viața lui Hristos. Psihologii se chinuie să-i elibereze pe pacienții lor de această suferință și, de cele mai multe ori, în final, nu ajung la nici un rezultat. Doar când omul Îl cunoaște și trăiește în Hristos, toate lucrurile din viața lui se așează într-o rânduială sănătoasă și odihnitoare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *