Pelerinajul religios

Pelerinajul religios este o constantă a umanităţii. El are motivaţii multiple şi semnificaţii spirituale profunde când este trăit intens şi înţeles corect. Pelerinii sunt oameni care doresc să viziteze şi să venereze locurile sfinte biblice, mormintele martirilor, moaştele sfinţilor, icoane făcătoare de minuni sau locuri unde trăiesc duhovnici smeriţi.

A. Principalele motive ale pelerinajului sunt următoarele:

1.    Pelerinajul este un memorial-vizual al locurilor unde s-a arătat în lume iubirea şi lucrarea minunată a lui Dumnezeu pentru oameni şi prin oameni. Pelerinul vrea să atingă locul sfânt sau moaştele sfântului în care şi prin care s-a arătat prezenţa simţitoare a lui Dumnezeu, într-un mod deosebit de intens, pentru ca el, pelerinul, să-şi intensifice credinţa şi iubirea sa pentru Dumnezeu.

2.    Cu alte cuvinte, pelerinajul se face pentru a intensifica rugăciunea şi viaţa spirituală în general.

3.    Pelerinajul este adesea un act spiritual de mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El; ca atare, pelerinajul este în sine un act de asceză sau nevoinţă şi o ofrandă de recunoştinţă.

4.    Pelerinajul cuprinde şi un act de pocăinţă pentru păcate, fiind completat cu mărturisirea păcatelor şi cu rugăciuni de iertare pentru mântuirea sufletului.

5.    Pelerinajul poate fi motivat şi de o dorinţă puternică de a primi ajutorul lui Dumnezeu spre a realiza o lucrare importantă sau a primi vindecarea de o boală trupească sau sufletească. 

B. Semnificaţiile spirituale profunde ale pelerinajului arată în acelaşi timp folosul său spiritual atât pentru viaţa personală a pelerinului, cât şi pentru viaţa Bisericii în general(Vezi Pierre Maraval, art. ‘Pèlerinages Chrétiens’ în Dictionnaire de spiritualité, ascetique et mystique, Paris, 1984, 1.12; col. 901-909)

1.    Pelerinajul – căutare şi experienţă a sensului sacru al existenţei

În pelerinaj Dumnezeu şi omul se caută reciproc şi se întâlnesc în mod spontan şi misterios în acest sens, experienţa lui Avraam a devenit o icoană spirituală a pelerinajului.

Avraam părăseşte patria sa, Urul Caldeii, şi pleacă departe, către o ţară pe care Dumnezeu i-o promite, spre Canaan (Facere 12, 1-5).

Pelerinajul lui Avraam este răspunsul lui la chemarea lui Dumnezeu. Astfel, în pelerinaj se exprimăun apel al lui Dumnezeu Care caută pe om şi un răspuns al omului pentru a ajunge la un loc ales şi binecuvântat de Dumnezeu. Legătura tainică dintre răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu şi călătoria spre locul promis este credinţa. În acest înţeles tâlcuieşte Sfântul Apostol Pavel pelerinajul lui Avraam din Caldeea spre Canaan. ‘Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat de a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge. Prin credinţă, a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe; căci aştepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu’ (Evrei 11, 8-10).

În Canaan, Dumnezeu Se arată în chipul a trei oameni pelerini care vin la Avraam, la stejarul din Mamvri (cf. Facere 18, 1-8), şi sunt primiţi cu ospitalitate de acesta.

Astfel, Avraam-pelerinul, stabilit vremelnic în Canaan, devine deodată gazdă pentru Dumnezeu-Pelerinul. În cei trei pelerini de la Mamvri, tradiţia creştină contemplat prezenţa tainică a trei fiinţe cereşti (trei îngeri sau Sfânta Treime).

Credinţa ca experienţă a pelerinului spre o patrie sfântă, cerească, nouă, aleasă şi binecuvântată de Dumnezeu, este dinamica vieţii spirituale în Sfânta Scriptură (vezi Levitic 19, 34, 36; Iov 19, 15; 31, 32; Psalmi 88, 15-16; 104, 1-5; 118, 54; 67, 36; 2 Corinteni 5, 6-8; 1 Petru 2, 11; Evrei 11, 14-15). Căutarea acestei patrii cereşti este în acelaşi timp pregustare, prin credinţă şi speranţă, a prezenţei ei în viaţa spirituală a credinciosului (cf. Efeseni 2, 19). Această dimensiune a vieţii creştine de pregustare a împărăţiei lui Dumnezeu prin credinţă a fost descrisă în Epistola către Diognet astfel: creştinii „locuiesc fiecare în propria sa patrie, dar ca nişte străini… Orice ţară străină este patria lor şi orice patrie le este o ţară străină’. (Epistola către Diognet 5,5; ‘Sources Chrétiennes’, 33 bis; 1965, p.62, cf. Aimé Solignac, art. ‘Pèlerinages’, în Dictionnaire de spiritualité…, t. 12 ; col 890.)

Pelerinajul religios este o căutare în lumea aceasta a ceea ce nu este din lumea aceasta:‘împărăţia lui Dumnezeu’ despre care Domnul nostru Iisus Hristos a spus: ‘Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6, 33), dar şi: ‘împărăţia Mea nu este din lumea aceasta’ (Ioan 18, 36).

Dumnezeu-Pelerinul în căutarea omului şi omul-pelerin deplin îndreptat spre Dumnezeu se arată în taina lui Hristos (cf. Ioan 16, 28; 12, 32). Fiul lui Dumnezeu Se naşte în lume ca Om pe când Maria şi Iosif se aflau în călătorie, pelerini în Betleem, apoi călătoresc şi locuiesc vremelnic în Egipt. După ce revine în Galileea şi creşte mai mare, copilul Iisus practică pelerinajul la Ierusalim. Pelerinul în vârstă de 12 ani ştie că templul sfânt din Ierusalim este simbolul Casei Tatălui Său din ceruri (cf. Luca 2, 48-50), dar în acelaşi timp templul, ca loc sfânt, reprezintă şi taina însăşi a lui Hristos (cf. Ioan 2, 19-21 deoarece Fiul este în Tatăl şi Tatăl este în Fiul (cf. Ioan 10, 38; 14, 11 şi 17, 21), iar în Iisus Hristos ‘locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii’ (Coloseni 2, 9).

În ultimul pelerinaj al lui Iisus la Ierusalim se descoperă sensul cel mai sfânt al pelerinajului. Intrarea Sa triumfală în Ierusalimul pământesc, unde avea sa fie răstignit, devine prefigurare sau anticipare a intrării Sale în Ierusalimul ceresc. În Iisus Pelerinul răstignit la Ierusalim, pelerinajul se transformă în Paşte (cf. Ioan 10, 17-18; 1 Corinteni 5,7), călătoria pământească se împlineşte şi se transformă în trecere sau mutaţie cerească: ‘Am ieşit de la Tatăl şi am venit în lume; iarăşi las lumea şi Mă duc la Tatăl’ (Ioan 16, 28); ‘în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. (…) Mă duc să vă gătesc loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu’ (Ioan 14, 2-3; cf. Ioan 17, 24; 1 Tesaloniceni 4, 17; Evrei 10, 19-25).

Iisus-Pelerinul la Ierusalim, respins dintre oameni, prin Răstignire, revine la ei prin înviere. Dar Iisus-Pelerinul înviat nu mai intră în templul de zid al Ierusalimului pământesc, ci din Ierusalimul ceresc a învierii Sale călătoreşte ca un necunoscut spre Emaus, pentru a face din fiecare pelerin o gazdă, un primitor de Dumnezeu. Pelerinajul exterior spre Emaus este însoţit de un pelerinaj interior, spiritual, la ‘locurile sfinte’ din Sfintele Scripturi (cf. Luca 24, 27 şi 32, 44, 45). Acest pelerinaj încălzeşte inimile pelerinilor Luca şi Cleopa, pentru că iubirea divină – foc ceresc – le-a atins şi le-a deschis inima, iar apoi comuniunea sau împărtăşirea euharistică le deschide ochii sufletului, să-L recunoască pe Cel pe care L-au primit în casa şi în fiinţa lor.

El, Hristos-Pelerinul, Se face iarăşi nevăzut (cf. Luca 24, 13-35) tocmai pentru că prin comuniunea euharistică le-a devenit interiori a devenit viaţa vieţii lor, rostul sfânt, sensul ultim şi deplin, al existenţei umane sfinţite în iubirea veşnică a lui Dumnezeu.

Taina de la Emaus arată că pelerinajul s-a transformat în Euharistie şi în casa vie a lui Dumnezeu, în Biserică, iar Biserica este pelerină, călătorind spre înviere şi pregustând viaţa veşnică a împărăţiei cerurilor (cf. Evrei 12, 22-23; 13, 14). Astfel, omul, fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt, găseşte în sfinţenie sensul ultim şi deplin al existenţei sale.

Pelerinajul are şi un sens profetic pe care un teolog contemporan îl descrie astfel: ‘Aceste adunări ale unui popor (de pelerini n.n.), care cântă credinţa sa, simbolizează şi inaugurează adunarea multiplă a neamurilor (naţiunilor), anunţată în ultimele capitole ale (cărţii) lui Isaia şi marile vedenii ale Apocalipsei. De la Avraam încoace toţi oamenii credinţei sunt de altfel pelerini, mergând prin pustie către ţara făgăduită; puţin câte puţin ei îşi dau seama că Hristos îi însoţeşte pe cale şi îi invită să-L recunoască în „frângerea pâinii”. (Luca 24, 35) (Jean Vintier, în Dictionnaire de spiritualite…, t.12; col. 940).

2.    Pelerinajul – înnoire şi îmbogăţire a vieţii spirituale

La locurile de pelerinaj vin oameni dife¬riţi din regiuni sau ţări diferite. Motivaţiile şi dorinţele lor sunt diferite. Vârstele, starea socială, gradul de cultură, intensitatea credinţei, sensibilitatea spirituală – toate sunt diferite. Această diversitate adunată laolaltă se vede mai ales la pelerinajele legate de hramurile locurilor sfinte sau sărbătorile sfinţilor ocrotitori sau patroni spirituali ai acestor locuri.

Un teolog apusean descrie participarea oamenilor într-un loc de pelerinaj în aceste cuvinte:‘Locurile de pelerinaj atrag turistul şi pelerinul, tânărul şi bătrânul, omul sănătos şi bolnavul, familiile şi indivizii, evlaviosul şi curiosul, cel ce face milostenie şi hoţul de buzunare, cel ce caută de suflet şi negustorul. Natura însăşi a pelerinajului face că diferenţele sociale obişnuite să dis-pară, deoarece pelerinii, în marea lor diversitate, trăiesc experienţa unui loc comun, bazat pe experienţa unificatoare a pelerinajului. Pelerinajul însuşi reflectă nu numai realitatea fundamentală Bisericii, popor al lui Dumnezeu săvârşind pelerinajul vieţii, ci încă mai mult realitatea umanităţii însăşi, totalitatea oamenilor în drum spre tainicul de-dincolo de lume. Acest misterios de-dincolo al umanităţii se poate vedea şi trăi oarecum în pelerinaj” (Virgil Elizondo şi Cristian Duquoc, în Revista Concilium 266, Paris, 1996, p.8 – număr tematic dedicat pelerinajului).

Experienţa pelerinajului este un prilej de împrospătare  a vieţii spirituale şi de întărire a credinţei(Vezi: Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei Pelerinajul – împărtăşire a vieţii spirituale şi întărire în credinţă, în ‘Candela Moldovei’, (Iaşi), noiembrie 1999, p.12-14).

În experienţa spirituală a pelerinajului, cei ce au credinţa mai slabă au prilejul să o întărească văzând credinţa mai puternică a altora; cei ce au radare mai puţină se întăresc văzând răbdarea altora; cei ce se roagă mai puţin şi mai superficial se îmbogăţesc şi se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influenţaţi de alţii şi influenţăm pe alţii prin felul nostru de a fi prezenţi acolo. În general pelerinii sunt oameni însetaţi de mai multă viaţă spirituală, pe care nu o oferă totdeauna propria lor parohie sau mănăstire, sau pentru că s-au prea obişnuit cu acestea; Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj Duhul Sfânt trezeşte în om o dorinţă mai mare de sfinţenie, de înnoire a vieţii.

Când pelerinajul este însoţit de rugăciuni, de priveghere, de spovedanie, de împărtăşire euharistică, de convorbiri duhovniceşti cu alţi pelerini, el este un izvor de bucurie şi pace interioară, un prilej de îmbogăţire spirituală.

Pelerinii oferă bani sau daruri materiale bisericilor din locurile de pelerinaj, ca semn că primesc în schimb daruri spirituale, binecuvântări pentru viaţa şi activitatea lor. Lumina şi frumuseţea de pe feţele pelerinilor în timpul slujbelor religioase ale pelerinajului arată lumina adunată de ei în suflet prin rugăciunea comună a sărbătorii. Întâlnirea cu locurile sfinte, moaştele sfinţilor, icoanele sfinţilor şi persoane cu viaţă smerită şi sfântă, devine izvor de binecuvântare, iubire, şi luminare interioară a pelerinului.

3.    Pelerinajul – eveniment misionar

Pacea şi bucuria, lumina şi sfinţenia adunate în inimi prin pelerinaj la locurile sfinte sau în momentele sfinte ale celebrării liturgice sunt duse de pelerini în casele lor, în parohiile şi mănăstirile lor, în societate. Astfel, pelerinii, purtători şi martori ai Duhului lui Hristos în lume, devin misionari fără să fi pretins aceasta.

Pelerinii duc cu ei în lume ce-au primit din întâlnirea cu locurile sfinte, cu sfinţii pe care îi cinstesc sau venerează. Catehezele populare făcute cu prilejul pelerinajului, privind viaţa sfinţilor şi lucrarea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor, sunt de mare importanţă. Rugăciunile pentru bolnavi (Sfântul Maslu), sfinţirea apei, mărturisirea păcatelor şi iertarea, rugăciunile şi privegherile de noapte, cântările şi rugăciunile în grup pe drum spre locurile sfinte şi spre casă, cărţile şi pliantele, icoanele, obiectele religioase – suvenire, procesiunile şi ceremoniile liturgice în aer liber – toate acestea fac din pelerinaj o lucrare misionară în care adevărul credinţei se armonizează cu frumuseţea celebrării pentru a exprima taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi a iubirii oamenilor faţă de Dumnezeu. Taina iubirii şi a bucuriei dumnezeieşti împărtăşite oamenilor prin sfinţi este trăită în pelerinaj şi devine lucrare sfântă. Pentru toate acestea, pelerinajul, ca eveniment misionar, este o sărbătoare a vieţii luminată de sfinţenie, o icoană şi o pregătire a bucuriei veşnice în prezenţa lui Dumnezeu. Pelerinajul sfinţeşte timpul vieţii pământene şi îl deschide spre veşnicie.

Avem speranţa că în fiecare pelerinaj, pelerinii trăiesc cu multă intensitate taina sfinţirii timpului şi bucuria întâlnirii cu Hristos şi cu sfinţii Lui (Despre importanţa pelerinajelor în Europa, mai ales în Europa occidentală, vezi Fernando e Gioaia Lanzi, II Pellegrinaggio del Millenio, Editoriale Jaca Book Sp A, Milano, 1999).

Pelerinajul la hramul Sfintei Cuvioase Parascheva şi al altor sfinţi, arată cât de mare este lucrarea misionară a sfinţilor care prin pilda vieţii lor şi prin rugăciunile lor apropie oamenii de Dumnezeu şi întreolaltă. Pelerinajul ne învaţă că de fapt esenţa misiunii Bisericii este căutarea sfinţeniei şi cultivarea ei, ca plinătate a vieţii omului în Dumnezeu. O călătorie turistică nu devine pelerinaj decât dacă este însoţită de o călătorie mistică, de un pelerinaj interior, de apropiere de Dumnezeu prin rugăciune şi convertire sau înnoire duhovnicească.

Pelerinajele au avut de-a lungul veacurilor o influenţă benefică asupra vieţii persoanelor şi popoarelor: au contribuit la întărirea şi înnoirea vieţii religioase, au consolidat identitatea şi unitatea spirituală a comunităţilor umane dintr-o regiune, au contribuit la apropierea între Biserici naţionale diferite şi între grupuri etnice diferite, au contribuit la îmbogăţirea culturii popoarelor şi au imprimat civilizaţiei umane universale dinamica progresului spiritual, căutarea sacrului şi a vieţii veşnice(Vezi în această privinţă: Paulo Caucci von Saucken (Ed.), II mondo dei pellegrinoggi, Jaca Book, Milano, 1999; Pentru importanţa pelerinajului în marile religii ale lumii, a se vedea articolele pe tema: ‘PILGRIMAGE’ în The Encyclopedia of Religion, editată de Mircea Eliade, New York, 1995, vol. 11, pp. 327-354).

Pelerinajul adevărat este o multiplă binecuvântare pentru persoane şi popoare mai ales când devine răspuns la apelul-îndemn: ‘Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu’ (Evrei 12, 14).

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Ediție revăzută și completată, apărută la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București – 2008

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *