Neagu Djuvara şi aromânii!

     Într-o vineri, în incinta Academiei Române, Fundaţia Culturală „Andrei Şaguna” din Constanţa a organizat o sesiune ştiinţifică cu tema „Perenitatea vlahilor în Balcani”. Printre invitaţi s-au aflat Neagu Djuvara, Dan Berindei şi Constantin Bălăceanu-Stolnici. 
    
    Domnul Djuvara, dupa evocarea ascendentelor macedonene ale familiei sale şi a traseelor urmate de aceasta în spaţiul românesc s-a oprit la o problemă care frământă de ceva vreme comunitatea distinctă a românităţii orientale: este sau nu o minoritate naţională în România? Punctul de vedere exprimat de domnia sa lasă deschisă calea opţiunii individuale a apartenenţei descendenţilor vlahilor din sudul Dunării la naţiunea română. Si iată de ce.

    Neagu Djuvara crede că intelectualii români au obiceiul de a confunda limba cu naţiunea şi că suntem singurul popor european care-i consideră pe toţi cei care vorbesc româneşte ca sunt români. ”Ori dacă studiezi dreptul şi te întrebi ce este o naţiune” – a continuat domnia sa – „o naţiune e o grupare de indivizi care are un trecut comun, iar istoria Franţei mai adaugă un fapt: aceşti indivizi au voinţa de a reprezenta o comunitate. Nici unul din marile state europene nu se bazează pe unitatea de limbă. Înainte de Revoluţie francezii foloseau vreo saşe-şapte limbi. Limbi nu dialecte. Şi totuşi toţi au manifestat o singură opţiune de a rămâne împreună. În Elveţia, în Spania, în Anglia la fel, mai multe limbi … Deci să nu confundam limba cu naţiunea. Naţiunea e definită de un trecut comun şi dorinţa de a trăi împreună. Nenorocirea face ca acestă unitate lingvistică a românităţii orientale a trăit astfel încât niciodată porţiunea aromână de la Sud de Dunăre nu a participat la istoria României. Deci, dacă în vremurile din urmă au început să vină aromâni pe teritoriile româneşti din Nordul Dunării e pentru că se simţeau mult mai apropiaţi aici prin limbă decât dacă se aşezau în Austria, Ungaria sau în Polonia. Sunt nenumărate familii care după o şedere în aceste ţări au venit în provinciile române pentru că limba era aproape aceeaşi şi s-au simţit români. Dar să ştiţi că românii de aici nu i-au considerat la fel. Ştiu asta şi din experienţa familiei. Când străbunicului meu în 1858 a fost ales deputat, adversarul conservator l-a contestat pe motiv că nu e român. A trebuit să facă un proces prin care să dovedească mai întâi că neamul lui era venit de cincizeci de ani înaintea Regulamentului Organic – asta cerea legea – şi în al doilea rând că erai căsătorit cu o pământeancă. Abia apoi a putut funcţiona ca deputat şi l-a votat pe Cuza.Vedeţi, deci, că mentalitatea la mijlocul secolului al XIX-lea nu-i considera pe cuto-vlahi ca fiind români.” De pe stirilocale.ro!