Aromânii. Istorie. Limbă. Destin

Destinul pasionant al acestei populații purtând stigmatul minorității, este cercetat în acest volum colectiv de o seamă de specialiști reputați, sub îndrumarea riguroasă și erudită a profesorului Neagu Djuvara. Unghiurile de abordare a temei sunt diverse, fapt care nu tulbură cu nimic continuitatea logică și temporală proprie sinteze. Sunt discutate, prin urmare, problema originii aromânilor, a […]

Cum să distrugi un interviu 101

1. Pui o băsistă precum Sabina Fati să se ocupe de interviu. 2. Se alege ca titlu o afirmație scosă din context și care va genera polemică. ex: Djuvara: „România a rămas în urmă şi fiindcă e ortodoxă” Era firesc ca un intelectual veritabil și care întâmplător este PNL-ist să fie terfelit de clona domnișoarei […]

Neagu Djuvara şi aromânii!

     Într-o vineri, în incinta Academiei Române, Fundaţia Culturală „Andrei Şaguna” din Constanţa a organizat o sesiune ştiinţifică cu tema „Perenitatea vlahilor în Balcani”. Printre invitaţi s-au aflat Neagu Djuvara, Dan Berindei şi Constantin Bălăceanu-Stolnici. 
    
    Domnul Djuvara, dupa evocarea ascendentelor macedonene ale familiei sale şi a traseelor urmate de aceasta în spaţiul românesc s-a oprit la o problemă care frământă de ceva vreme comunitatea distinctă a românităţii orientale: este sau nu o minoritate naţională în România? Punctul de vedere exprimat de domnia sa lasă deschisă calea opţiunii individuale a apartenenţei descendenţilor vlahilor din sudul Dunării la naţiunea română. Si iată de ce.

    Neagu Djuvara crede că intelectualii români au obiceiul de a confunda limba cu naţiunea şi că suntem singurul popor european care-i consideră pe toţi cei care vorbesc româneşte ca sunt români. ”Ori dacă studiezi dreptul şi te întrebi ce este o naţiune” – a continuat domnia sa – „o naţiune e o grupare de indivizi care are un trecut comun, iar istoria Franţei mai adaugă un fapt: aceşti indivizi au voinţa de a reprezenta o comunitate. Nici unul din marile state europene nu se bazează pe unitatea de limbă. Înainte de Revoluţie francezii foloseau vreo saşe-şapte limbi. Limbi nu dialecte. Şi totuşi toţi au manifestat o singură opţiune de a rămâne împreună. În Elveţia, în Spania, în Anglia la fel, mai multe limbi … Deci să nu confundam limba cu naţiunea. Naţiunea e definită de un trecut comun şi dorinţa de a trăi împreună. Nenorocirea face ca acestă unitate lingvistică a românităţii orientale a trăit astfel încât niciodată porţiunea aromână de la Sud de Dunăre nu a participat la istoria României. Deci, dacă în vremurile din urmă au început să vină aromâni pe teritoriile româneşti din Nordul Dunării e pentru că se simţeau mult mai apropiaţi aici prin limbă decât dacă se aşezau în Austria, Ungaria sau în Polonia. Sunt nenumărate familii care după o şedere în aceste ţări au venit în provinciile române pentru că limba era aproape aceeaşi şi s-au simţit români. Dar să ştiţi că românii de aici nu i-au considerat la fel. Ştiu asta şi din experienţa familiei. Când străbunicului meu în 1858 a fost ales deputat, adversarul conservator l-a contestat pe motiv că nu e român. A trebuit să facă un proces prin care să dovedească mai întâi că neamul lui era venit de cincizeci de ani înaintea Regulamentului Organic – asta cerea legea – şi în al doilea rând că erai căsătorit cu o pământeancă. Abia apoi a putut funcţiona ca deputat şi l-a votat pe Cuza.Vedeţi, deci, că mentalitatea la mijlocul secolului al XIX-lea nu-i considera pe cuto-vlahi ca fiind români.” De pe stirilocale.ro!

 
 

Un aristocrat desăvârşit – Neagu Djuvara

    ”Regret ca numele Djuvara va disparea odată cu mine!”

    Istoria familiei boiereşti Djuvara se pierde în negura vremii. Din nefericire, nepoata lui Neagu Djuvara nu îi mai poate dărui un strănepot care să ducă mai departe numele, aceasta având totuşi o fetiţă , Zoe, de trei anişori.

    ”M-am născut la trei zile după intrarea României în Primul Război Mondial. Familia din partea tatălui, de origine aromână, s-a aşezat în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care a dat mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Mama mea făcea parte dintr-o familie veche de boieri români”.
    
    Marcel Djuvara, şef de promoţie al Politehnicii din BerlinCharlottenburg în 1906, avea să se căsătorească în ianuarie 1913 cu Tinca Grădişteanu. În decembrie 1913 venea pe lume Răzvan Djuvara, primul copil. „Nu am întâlnit nici un Răzvan în întreaga Muntenie până la plecarea mea în pribegie. Părinţii mei se inspiraseră din „Răzvan şi Vidra” a lui B.P. Haşdeu când l-au botezat pe fratele meu cu un nume care avea rezonanţe iraniene”, povesteşte Neagu Djuvara. La acea vreme, familiile boiereşti din Muntenia începeau să dispară, „pentru că nu mai aveau urmaşi”. 

    Primul război mondial şi retragerea în triunghiul morţii din Moldova o obligă pe mama lui Neagu Djuvara să aleagă calea exilului, către bunicul Trandafir Djuvara, care era ministru plenipotenţiar al României în Belgia. 
    Totuşi Tinca Djuvara i-a trimis la studii în Franţa şi i-a pus interni la liceu pe Răzvan pe când avea 15 ani şi pe Neagu la doar 12. „Şi aşa am sosit în primele zile ale lui octombrie 1928 la liceul naţional din Nisa (Nice, sau Nizza pe italieneşte). De ce tocmai la Nisa, pe Mediterană, oraş de lux? Fiindcă bunicul, Trandafir Djuvara (cu prenume tradiţional în familie, de pe vremea când emigraseră strămoşii din munţii Pindului; dar acum, îmi părea cam caraghios – Auzi! să-l cheme pe un bărbat „trandafir”, adică „roză”!) venea în fiecare iarnă trei-patru luni acolo să-şi oblojească reumatismele. Că era destul de bogat, dar de o zgîrcenie cumplită – şi totuşi, aş zice: „ în ţară trăia ca un sărac, dar la Nisa şi la Paris trăgea la hoteluri de cinci stele”.

   […]