Excomunicarea, cea mai serioasă cenzură pe care Biserica Catolică o impune membrilor săi!

Dr. Edward Peters, doctor în drept canonic şi civil, într-un interviu dat revistei Catholica vorbeşte despre excomunicare:

– Puteţi da o definiţi simplă “excomunicării”?

Da. Excomunicarea este cea mai serioasă cenzură pe care Biserica Catolică o impune membrilor săi. Excomunicarea îşi are rădăcinile adânc în istoria ecleziastică, şi este încă utilizată, de fapt utilizată tot mai mult, şi în zilele noastre. Excomunicarea este însă mai mult decât o simplă penalizare pentru acţiunile din trecut; este cu adevărat o chemare urgentă la modificarea comportamentului cuiva pe viitor. Excomunicarea este clasificată ca o “pedeapsă medicinală” de către Biserică, tocmai pentru că scopul ei principal este acela de a produce o schimbare în individ. Pedepsirea anumitor acţiuni prin excomunicare demonstrează că anumite acţiuni sunt fundamental greşite şi aduc prejudicii profunde atât persoanei care le înfăptuieşte, cât şi celor din jur.

– Care sunt cele mai frecvente concepţii greşite?

Aş spune că sunt două, sau poate trei. Prima ar fi aceea că excomunicarea este modul prin care cineva este dat afară din Biserică. Nu este adevărat. Există modalităţi de a anula statutul cuiva de membru al Bisericii, dar excomunicarea nu este unul dintre ele. Analogia la care recurg pentru a explica ce înseamnă excomunicarea este cea a unui criminal care are de ispăşit o lungă pedeapsă în închisoare. El este în închisoare, dar rămâne un cetăţean legat de legile ţării sale. Dacă, să spunem, deţine o proprietate de pe urma căreia are profit, el trebuie să plătească taxele chiar dacă este în închisoare. Dacă comite o altă fărădelege în închisoare, poate fi judecat pentru ea ş.a.m.d. Bineînţeles că un criminal îşi pierde anumite drepturi importante cum ar fi libertatea de mişcare şi dreptul la vot, dar el rămâne un cetăţean. În mod similar, şi persoana excomunicată rămâne membră a Bisericii, dar îşi pierde anumite drepturi importante legate de calitatea de membru al Bisericii şi este exclusă de la anumite activităţi sau beneficii ale Bisericii.

A doua concepţie greşită este aceea că persoanele care mor excomunicate merg în iad. Poate se duc, poate nu, dar noi nu avem de unde să ştim acest lucru în mod cert. În orice caz, Biserica nu are nici un fel de jurisdicţie asupra persoanei decedate şi soarta ei finală este hotărâtă de Dumnezeu, în virtutea vieţii pe care acea persoană a dus-o. Bineînţeles, a te prezenta în faţa lui Dumnezeu pentru judecată în starea de excomunicare din partea Bisericii Sale de pe pământ nu este un lucru bun.

A treia concepţie greşită este aceasta: mulţi oameni cred că dacă un anumit catolic comite o faptă pentru care pedeapsa este excomunicarea automată (de exemplu schismă, erezie, avort), aceasta vine în mod automat după comiterea faptei. Aceasta nu este în mod necesar adevărat, dar pentru a înţelege aceasta trebuie să facem referire la canoanele 18, 1323 şi 1324, între altele, canoane care conţin o listă de factori care reduc sau chiar anulează răspunderea pentru delictele canonice. Luate individual, aceste excepţii sunt foarte clare, dar dacă privim totul ca pe un întreg, aşa cum trebuie, ele pot face să fie mult mai dificil a determina dacă excomunicarea automată a fost inclusă într-un anumit caz.

Deci ce se întâmplă cu cazurile în care dreptul canonic pare să impună excomunicarea automată? În mod invariabil, în aceste cazuri discuţia se îndreaptă spre aspectele tehnice ale dreptului canonic în loc să rămână concentrată asupra comportamentului ofensiv care a dat naştere discuţiei. Mulţi canonişti cred că aspectul automatic a unor acţiuni excomunicabile nu face altceva decât să obstrucţioneze eficacitatea legii şi ar prefera ca acest aspect să fie eliminat. Ei arată că nici un sistem de legi modern nu include ceva echivalent cu o “condamnare automată” la comiterea unei infracţiuni, că lunga listă de excepţii la pedeapsa automată slăbeşte substanţial şansele ca astfel de pedepse să fie aplicate în majoritatea cazurilor, şi că Codul Canonic al Bisericilor Orientale (CCEO), care a apărut la câţiva ani după Codul din 1983 al Bisericii Romano-Catolice, a renunţat în totalitate la pedepsele automate. Însă Codul din 1983 spune ceea ce spune. Datoria noastră este aceea de a aplica legea aşa cum este scrisă cât mai fidel cu putinţă.

– Au existat cazuri de excomunicări false sau greşite?

Fără îndoială. Îmi vine în minte Sfânta Ioana d’Arc. De fiecare dată când judecători umani iau decizii asupra unor comportamente există posibilitatea de a greşi, posibilitatea excesului de zel sau a incorectitudinii. O excomunicare greşită sau falsă nu îl leagă pe Dumnezeu. După cum am menţionat, El este ultimul judecător al inimilor. Pe de altă parte, a nu impune o excomunicare acolo unde este cazul este de asemenea o greşeală. Amintiţi-vă, excomunicarea este o “pedeapsă medicinală” care serveşte la binele comun al Bisericii. Dacă într-un anumit caz excomunicarea este meritată, dar nu este impusă, binele pe care l-ar putea face excomunicarea nu s-ar înfăptui. După cum am spus, consider că excomunicarea automată ar trebui lăsată la o parte, dar şi că excomunicarea oficială ar trebui aplicată mai frecvent. Acestea nu sunt poziţii inconsecvente.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *