Dumnezeu n-a murit!

Asta s-o ştiţi ! V-o spune Nietzsche, care în final a văzut pe Dumnezeu!

Pentru a înţelege mai bine ce este conceptul lui Friedrich Nietzsche: „Dumnezeu a murit„, este necesar să aruncăm o privire asupra acestui filosof născut în 1844 în Röchen. Familia protestantă va avea un rol determinant asupra formării caracterului său, mai ales că tatăl său era pastor. După absolvirea studiilor la universităţile din Bonn şi Leipzig, la numai 24 de ani ajunge profesor de filozofie la Universitatea din Basel. Suferinţe mari se abat asupra vieţii lui. Maladia psihosomatică nu-l va părăsi până la moarte. În anul 1879 va renunţa definitiv la catedră. Vreo 10 ani va merge pentru însănătoşire la staţiunile din Italia, Franţa, Elveţia şi căderea totală are loc în ianuarie 1889, murind în anul 1900, la numai 45 de ani de zbucium!

Scrierile lui au rămas până astăzi piatră de scandal de care şi-au izbit piciorul şi mintea unii trecători. Nietzsche afirma:

Îmi cunosc soarta. Odată se va lega de numele meu amintirea a ceva monstruos – a unei crize cum nu a mai existat pe pământ, a celei mai profunde ciocniri de conştiinţă, a unei decizii conjurate împotriva a tot ceea ce se crezuse, se ceruse, se considerase sfânt până atunci. Eu nu sunt om, sunt dinamită.

scrierea sa din 1888, „Ecce homo”

Şi parcă, pentru a se încheia istoria acestui destin, el îşi încheie vieţuirea aici pe pământ prin ultima carte „Antihristul” şi am putea citi cam aşa: Iată omul (Ecce homo): Antihristul!

Şi acum despre câteva „morţi” care se purtau prin ultimele secole ale mileniului II. Se anunţau, aşadar, cele trei decese pe care le-a înregistrat istoria gândirii: moartea artei, enunţată de Hegel, moartea lui Dumnezeu clamată răsunător de Nietzsche şi moartea istoriei de Fukuyama!

Povestea a început cu mii de ani în urmă. Deci, în antichitate exista o concepţie atomistă (Leucip şi Democrit) iar Epicur îi scrie lui Herodot în secolul IV î.Hr.:

Atomii sunt necontenit în mişcare veşnică, unii căzând de-a dreptul în jos, alţii abătându-se lateral, iar alţii sărind datorită ciocnirilor dintre ei. Toate aceste mişcări nu au început, de vreme ce atât atomii cât şi vidul există din veşnicie.

Emil Cuca, Elemente de fizică modernă, p. 80

Avem de a face cu o gândire de factură materialistă punându-se la baza lumii materia ca principiu primordial. De la „cărămida Universului”, cum era considerat atomul la quarcul zilelor noastre este o distanţă care a frământat atâtea minţi prin colbul istoriei!

Aristotel afirma că Pământul este centrul Universului, idee preluată şi de Ptolemeu prin secolul II d.Hr. Aşadar, Pământul era aşezat în centrul fix, înconjurat de planete, aşa cum credem şi noi a fi la prima vedere, considerându-se că Universul este ca un ceasornic, mecanism cu roţi uriaşe.

De aici s-a ajuns la convingerea că nu mai este nevoie de Dumnezeu. Universul s-ar conduce după legile cu care Dumnezeu l-a înzestrat iniţial. În acest fel omul se simte mai în largul lui, crezându-se stăpân al Universului, pus chiar de Dumnezeu de la începutul creaţiei. O întreagă pleiadă a oamenilor de ştiinţă se va osteni să descopere legile după care Universul se conduce, aceste noi legi arătate ca fiind independente de prezenţa lui Dumnezeu în creaţie.

După cum vedem desluşit, centrul se mută de la Dumnezeu la om, om care se va simţi chemat să descopere Tainele Universului, făcând acest lucru numai prin el însuşi şi nu prin raportare la Dumnezeu! După cum se vede se conturează imaginea unui Univers autonom, univers creat de Dumnezeu care nu mai are ce căuta în propria Lui creaţie, omul considerându-se săracul, ca stăpân al Universului pe care-l poate conduce vai! spre împlinirea scopurilor sale.

Apropiindu-ne spre Evul Mediu, după cum afirmă Adrian Lemeni în „Concepţia mecanicistă despre Univers”, suntem în perioada prerenascentistă, premergătoare marilor descoperiri geografice făcute de Amerigo Vespucci şi Cristofor Columb. Apuseanul simte nevoia să-şi mărească spaţiul în care să domine. Inclusiv pentru Biserica Romano-Catolică prezenţa lui Dumnezeu în creaţie era destul de stânjenitoare. Papa trebuia să-L înlocuiască în mod absolut pe Hristos.

În acest context apare ideea aceasta despre posibilitatea infinităţii Universului. Această viziune cosmologică va fi folosită în mod favorabil pentru întărirea unei mentalităţi existente. În loc ca această concepţie să relativizeze poziţia omului în Cosmos, i-o absolutizează şi mai mult. De ce? Pentru că un infinit nu poate accepta prezenţa altui infinit. Din moment ce Universul este infinit, Dumnezeu cel infinit nu mai are ce căuta în acest infinit al spaţiului. Dumnezeu a proiectat şi a creat acest infinit, dar i-a conferit legi proprii de autoguvernare. Raţiunea infinită a lui Dumnezeu este separată de legile după care Universul se conduce. Apare, astfel, această mentalitate în care „Universul se conduce”, nu mai avem de a face cu un „Univers care este condus”.

În acest context, bietul Nietzsche fiind „monstruos” în gândire, după cum însuşi a afirmat, a lansat conceptul: Dumnezeu a murit!

Dacă Nietzsche ar fi stăruit şi ar fi înţeles legea existentă a gravitaţiei universale, descoperită de Newton, care vedea acţiunea lui Dumnezeu în lume, deci purtarea de grijă permanentă a lui Dumnezeu în care credea:

Această fiinţă infinită guvernează totul, nu ca suflet al lumii, ci ca Domn al tuturor lucrurilor … El este omniprezent nu numai virtual, ci şi substanţial, deoarece nu se poate acţiona în absenţă!

După Alexander Koyre, „De la lumea închisă la universul infinit”, Editura Humanitas, 1997, p. 19

Dacă Nietzsche n-ar fi fost prea mult influenţat de Revoluţia franceză din 1789 şi n-ar fi aflat că pe altarul Catedralei Notre-Dame a fost ridicată o femeie desfrânată, supranumită „zeiţa raţiunii”, dorindu-se ca raţiunea să-L înlocuiască pe Dumnezeu în viaţa oamenilor, cultul raţiunii substituindu-se cultului religios, ar fi fost salvat de la acele maladii care i-au chinuit viaţa până la moarte!

Fenomenul secularizării bântuie ca o stafie peste firea umană, iar în numele „Drepturilor omului” (de ce nu şi „îndatoririle omului”, mai întâi!) asistăm la cele mai cumplite pervertiri ale firii omeneşti. Triunghiul Dumnezeu om lume este desfigurat. Legăturile dintre Dumnezeu şi om s-au rupt. Legătura dintre om şi Cosmos este pervertită, iar în loc să îndumnezeiască Creaţia, omul a exploatat-o fără cruţare, făcând să apară o gravă criză ecologică, criză ce ne va distruge într-un viitor apropiat dacă nu ne trezim!

Pentru cine vrea să se vindece de apucăturile filosofice ale lui Nietzsche să nu uite, adică să ţină bine minte, că după mărturia lui personală, el a fost:

– „Ca specialitate, un decadent!” (din „Ecce homo”, p. 13)
– „Un om dublu, mai am şi o „a doua” faţă pe lângă prima. Şi poate chiar şi o a treia …” (din „Ecce homo”, p. 15)
– „Mai este nevoie, după toate acestea, să mai spun că am experienţă în ce priveşte problemele decadenţei?” (Din „Ecce homo”, p. 13).

Ce să mai spunem despre Nietzsche, după ce citim cele trei capitole din cartea „Ecce homo”, intitulate:

– De ce sunt atât de înţelept?
– De ce sunt eu atât de inteligent?
– De ce scriu cărţi atât de bune?

Este limpede că Dumnezeu nu mai avea locaş într-o inimă atât de burdușită de sinele său! S-ar părea că Nietzsche a alungat definitiv pe Dumnezeu din inima lui!

Având însă în vedere că a afirmat cu obstinaţie că este un om dublu, s-ar putea, ca în Ţara de peste veac, unde este dus, să ne spună cuprins de migrene: Dumnezeu n-a murit! Asta s-o ştiţi! V-o spune Nietzsche, care în final a văzut pe Dumnezeu!

2 thoughts on “Dumnezeu n-a murit!

  1. de unde iei bai fratele meu tampeniile astea…

    „God is dead. God remains dead. And we have killed him. How shall we comfort ourselves, the murderers of all murderers? What was holiest and mightiest of all that the world has yet owned has bled to death under our knives: who will wipe this blood off us? What water is there for us to clean ourselves? What festivals of atonement, what sacred games shall we have to invent? Is not the greatness of this deed too great for us? Must we ourselves not become gods simply to appear worthy of it?
    —Nietzsche, The Gay Science, Section 125, tr. Walter Kaufmann”

    uite citatul original.

    „V-o spune Nietzsche, care în final a văzut pe Dumnezeu!”

    ai murit tu si ai vazut ca exista cerul? ai premonitii sau cum.

    asta e aruncatul cu banul.

    scoatem toate tampeniile din context ca sa vedem daca iese ceva bun, mda.

  2. In cele din urma, toata lumea il va vedea pe Dumnezeu si sunt curios ce vor zice atunci necredinciosii! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *